Despre educație, împărtășanii și ritualuri golite de sens. Studii de caz.

Civilizația se bazează enorm pe educație, fără dubiu, iar săptămâna trecută, a Școlii Altfel, plus niște obiceiuri aberante de Paște, plus niște dovezi clare de îngustime a minții, fără cale de întoarcere, mă determină să cred că suntem încă departe de a evolua atât ca indivizi, cât și ca societate. Cu toată bunăvoința mea de a înțelege lucruri care sunt diferite de modul meu de a gândi, nu m-am putut abține să judec tendința oamenilor de a alege fără să se gândească prea mult la consecințe. Le iau metodic.

Studiu de caz 1: Școala Altfel

Școala Altfel este un program inițiat în 2012, al cărui scop este acela de a scoate educația din mediul formal și de a le oferi copiiilor ocazia de a învăța și experimenta în mod inedit. Excursii, vizite la muzeu, activități diverse, de la plantat copaci, până la concursuri de biciclete și colțul micului cofetar (the sky is the limit, pentru copii). În plus, această săptămână ”Altfel” e o ocazie excelentă pentru profesori și părinți să coopereze, pentru ONG-uri să-și atragă voluntari și să nască pasiuni și, cel mai important, pentru copii – e săptămâna în care au ocazia să fie creativi și să facă tot ce NU fac la școală.

Pe de o parte, am văzut clase de copii veniți de la Bistrița, pentru evenimente faine și pentru muzee, copii care au 22000_807060592724277_7996581397368728896_numplut sala de la Cinemateca Union, la , cu urechile ciulite la discuția despre book trailers. Am văzut o dirigintă, profesoară de limba română, informată, prezentă, activă, atentă. Relaxare, discuții libere despre literatură și despre pasiunile lor (jos pălăria, Eli Bădică, Oana Boca și Mihai Fulger, pentru naturalețea cu care s-au adaptat tonului, vârstei și pasiunilor micilor spectatori, creând un eveniment din care copiii au avut ceva de învățat, fără să simtă presiunea școlii). Pe de altă parte, în drum spre , am văzut la metrou un grup de copii, însoțiți de dirigită/învățătoare (nu m-am prins dacă trecuseră de clasa a 4-a) care mergeau în excursie la…. McDonalds. Am crezut că înțelesesem eu greșit, dar mi-au confirmat ulterior mame că da, McDonalds a fost destinație ”turistică” pentru mai multe clase din București. Bravo, Capitală, dai dovadă de o ”creativitate” fără margini!

Ah, și am mai auzit una bună: clase de copii care au fost duse la împărtășanie, pe post de activitate în Școala Altfel. Să mă ierte vreo divinitate generică (asta pentru corectitudine politică), dar, dacă nu mă înșeală memoria, programa prevede deja ore de religie pentru cei interesați (de religie, nu de istoria religiilor, dar asta e altă discuție). Școala Altfel nu ar trebui oare să fie … altfel? Ce păcate au niște copii de clasa a 5-a, să zicem, de mărturisit? O astfel de activitate nu este una intimă, una legată mai curând de familie, decât de o excursie cu clasa? Doar ca exercițiu de imaginație: o clasă a cincea, să zicem, plină de energie și de bucuria de a fi scăpat de statul în bancă, ”stai drept” ”scrie, mă, ce scrie pe tablă”, cât de pătrunsă ar fi de momentul înălțător al împărtășaniei?

Cât de lene să îți fie, ca , sau cât de pios trebuie să fii încât să nu profiți de o ocazie cum este Școala Altfel, să faci o mie de lucruri care ar fi fascinante pentru copiii tăi? De ce, în loc să le stimulezi mintea și imaginația, să le hrănești pofta de a învăța și de a se juca, dezvoltându-și discernământul și abilitatea de a judeca singuri, de ce le-ai nivela voința și gândirea critică, ducându-i la împărtășanie … în grup sau la MacDonalds?

Studiu de caz nr. 2: Noaptea de înviere

Trecând peste plictiseala cu care dascălul a cântat în noaptea de Înviere, m-am ciocnit de atmosfera generalizată de apatie din curtea bisericii. Mintea mea nu reușește să înțeleagă discrepanța asta uriașă între habotnicia strigată în gura mare – religie în școli, lume, lume, nu privați copiii de educație religioasă, să nu se îndepărteze de Dumnezeu – și plictiseala mondenă din noaptea de Înviere, trasul cu ochiul la ”uite-o pe aia care se ține cu ăla care a fost plecat în Italia, care s-a întors cu mașină din Germania și câinele lor s-a vopsit blond cu șuvițe”.

Buun, de fapt, voiam să vă povestesc despre mama care și-a ținut copilul de clasa a 2-a sau a 3-a (nu sunt sigură), picotind cu capul în piept, pe un scaun în biserică, până s-a terminat slujba, pe la 4 dimineața.  Lămuriți-mă, rogu-vă, ce înțelege un copil de 8 – 9 ani, chiaun de somn, căutându-și o poziție mai bună pe scaun, pe la 2 dimineața, dintr-o slujbă mormăită în barbă? Cum stă treaba cu educația spirituală, că se pare că sunt eu depășită și nu reușesc să o apreciez la justa ei valoare?

Oare, mă întreb, în loc să le nivelăm intelectul, prin ritualuri obositoare și fără sens pentru ei, în loc să le nivelăm voința, oferindu-le atât de puține opțiuni, nu ar fi mai inspirat să schimbăm foaia? Mă refer și la profesori/învățători/diriginți, dar și la părinți care sunt absorbiți de responsabilități, obosiți sau, pur și simplu, obtuzi și care cooperează puțin și transmit modele sărace. Relația cu divinitatea e, în fond o relație intimă, nu? Ar trebui cultivată ca atare, nu ca o formă de paradă în comunitate. În loc să îi învățăm cum să le fie frică de instituția bisericească și de tot soiul de ticuri, proceduri și ritualuri, nu ar fi, oare mai indicat să îi învățăm care e diferența între bine și rău? Cum cu ”libertatea ta se termină unde începe libertatea celuilalt” și cum pot schimba lumea făcând bine în metrul lor pătrat?

Nu sunt nici primul, nici ultimul om care a ridicat, ridică și va ridica această problemă, dar, până la urmă, repetiția e mama învățăturii.

Spor și înțelepciune!

Alde Banciu

Surse foto, aici și aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165