De vorbă cu Răzvan Țupa: „Când autorii sunt mai importanţi decât literatura”

Răzvan Ţupa (n.1975) la Brăila în 1975. Primul său volum publicat în 2001, „fetiş”, a fost distins cu Premiul naţional pentru „Mihai Eminescu“, la Botoşani, în ianuarie 2002. În 2003, “fetiş – o carte românească a plăcerii” a făcut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite la Editura Vinea.În 2005 a publicat volumul “corpuri româneşti” la editura Cartea Românească. Iar în 2011 a lansat „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la Casa de Editură Max Blecher. În 2005, a publicat volumul “corpuri româneşti”, la editura Cartea Romaneasca, iar în 2011 a lansat „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, la Casa de Editură Max Blecher. Între 2005 si 2010 a organizat întâlnirile Poeticile cotidianului, iar din septembrie 2010 a lansat Atelierele relaționale, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii de poetică relaţională. Scrie pe poetic.ro

Cristina Cîrnicianu: Când spun Răzvan Ţupa nu pot vedea decât prezenţa lui vie, dinamică pe scenă, un scriitor care nu doar că ştie să-şi prezinte opera ci unul care şi luptă să facă literatura cât mai atractivă. Îl văd citindu-şi poeziile timp în care pe spatele foilor, scris mare cu marker, putem recunoaşte titlurile poemelor sau alte mesaje pe care el le consideră bine-venite sau îl putem vedea împăţind ziare spectatorilor într-un extatic joc dadaist. În ce direcţie se îndreaptă Răzvan Ţupa şi ce schimbări importante au loc în atitudinea lui?

Răzvan Ţupa: Mă sperie un pic întrebarea la persoana a treia. Asta, mai ales, pentru că poezia a lucrat destul de surprinzător pentru mine. Aproape orice nebunie socială am putut să văd în ultimii ani, mai întâi am văzut-o încercată în . Recuperarea naţionalismelor şi extremismelor care au nevoie să creadă că alţii sunt răi ca să se simtă vorbitorul bun, nostalgia după nici bucăţele de totalitarism, jocurile idolatre (de-asta mă cam speria adresarea ta)… toate le-am văzut în versuri înainte să fie la televizor. Sigur că tot acolo am putut să simt şi schimbarea pe care o resimţim din ce în ce mai bine în ceea ce priveşte sensul pe care îl are puterea de la construcţiile acelea patriarhale cu aerul exemplarităţii la formele relaţionale ale responsabilităţii, la comunităţi. A fost foarte important pentru mine că am lucrat în cu liceeni şi studenţi în ultimii 10 ani. Cred că am învăţat de la cei care au venit acolo la fel de mult despre poezie ca din cărţile bune. Ba, de la o vreme, pot să spun că prin cursurile de poezie de la Universitatea din Pennsylvania sau cel al lui Robert Pinsky de la Boston University (lucruri pe care poate să le acceseze oricine pentru că sunt gratuite online) abia mi-am verificat problemele pe care le discutau participanţii de la aceste ateliere la Timişoara, Târgovişte, Braşov sau la Bucureşti.

La sfârşitul anului trecut am schimbat complet felul în care selectez evenimentele de poezie pe care le anunţ pe poetic.ro. Până atunci încercam să surprind toate manifestările de care puteam să aflu. Lansările de carte, cenaclurile, lecturile în variante slam sau performance, atelierele de scris, dezbaterile pe care le consideram demne de atenţie se pierdeau de multe ori printre anunţuri telegrafice pe care nici măcar organizatorii nu încercau să le facă înţelese pentru un cititor. Nici vorbă să fiu eu cel care hotărăşte ce e important şi ce nu. În schimb organizatorii fiecărui eveniment arată cât contează pentru ei să comunice şi unui cititor care nu ştie prea multe despre evenimentul său ce urmează să se întâmple. Eu doar aleg ce pot să prezint şi ce nu. Altfel, ca în orice artă, partea frumoasă e că şi dacă spui cuiva secretele poveştii sunt mari şanse să te înţeleagă greşit dacă nu e pregătit pentru ele şi rămâne doar un fel de film porno.

tupa3 

Două feluri de întâlniri literare

CC: Ce ar trebui să se ştie despre un eveniment literar?

RŢ: Despre cum ar trebui să fie un eveniment literar oricine pare să ştie tot. Din păcate, asta contează cel mai puţin. Evenimentele literare au început să prezinte interes pentru mine numai după ce am vrut să scriu. Înainte de asta… nu mă privea deloc cine scrie o carte. Îmi plăcea ce scrie acolo sau nu. Şi atât. Probabil că primul eveniment (se poate numi şi aşa) cu oarecare legătură cu literatura la care am participat a fost o depunere de flori la mormântul lui Eminescu. Câţiva oameni spuneau poezii şi se jigneau lejer cu formule de genul „dumneata nu citeşti acum, eu ştiu ce scrii şi nu e de citit”. Şi plasau garoafe fie pe dreptunghiul de pământ, fie pe brâul de beton în trepte care îl înconjoară. Cu adevărat frapant era contrastul dintre declaraţiile sforăitoare şi aerul că nu sunt chiar în locul potrivit…

Între timp m-am convins că nu mi se potrivesc în orice moment toate evenimentele literare. Totuşi, un lucru face diferenţa între ce m-ar putea interesa vreodată şi tot restul: ca şi poezia (sau vârstele ei), evenimentele publice ale literaturii se împart destul de bine în două.

Într-o parte sunt întâlniri în care lucrurile funcţionează unidirecţional, cu emisii mai mult sau mai puţin legitime, scrâşnind pe urmele pretenţiei de a semăna cu literatura. Aici găseşti toate imitaţiile posibile, de la liste de nume înghesuite unele peste altele să citească cinci minute fără nicio introducere coerentă şi hăituieli lirice care îi plictisesc chiar şi pe autori, întrerupte de secvenţe muzicale care, nu de puţine ori, sunt de calitate.

Pe de altă parte, în ultimii ani, am căutat să frecventez ca spectator cât mai multe evenimente. Singurele manifestări la care am găsit încercări legitime de investigare a prezentării literaturii în spaţiul public au fost legate direct de scrisul invitaţilor ori de teme de discuţie clar precizate. Într-un interviu de acum câţiva ani, o pianistă ca Maria Joao Pires remarca faptul că tehnica nu există când este vorba despre artă, mai exact, tehnica se schimbă odată cu corpul care trebuie să exprime. Abia din acel punct putem să vorbim despre ce ar trebui să se ştie în cazul fiecărui eveniment în parte. Dacă îmi prezinţi un eveniment muzical şi un nume… destul de greu o să mă intereseze, chiar dacă mă prind eu dacă e vorba de rock sau ukulele, hore şi doine sau muzici clasice. Chiar şi atunci s-ar putea să conteze exact ceea ce te face pe tine să aduni lumea pentru lectura respectivă… sau lansare sau dezbatere.

 

Cum citim poezie în public

CC: Aici am o mare întrebare care pe mine mă roade. Am auzit remarci de genul „poetul nu este actor şi nici nu ar trebui să i se pretindă”.  Nici cred că i s-ar cere aşa ceva. Cu toate astea se întâmplă de foarte multe ori să ascultăm autori care citesc extrem de plat sau se lungesc foarte mult. Texte pe care dacă le-am citi în sigurătăţile noastre ar fi foarte interesante însă care pe scenă se prezintă altfel. Ce, cât şi cum ar trebui să se citească pe scenă? Există câteva aspecte minime de umărit?

RŢ: Potrivit teoreticienilor, „bazele poeziei în performance sunt opuse prezenţei şi stilului unui actor profesionist. Poetul ca interpret are alte motivaţii şi alte raportări la poem” (J. Rothenberg), chiar dacă se contaminează reciproc (H.Meschonnic). Toate astea sunt aspecte de care trebuie să ţină cont cel care organizează un eveniment şi mai puţin poetul. Până la urmă un poet care face pe actorul (cu excepţii notabile) este doar un diletant. Chiar şi textul citit în singurătate este altfel de fiecare dată când îl citeşti. Nu o să mă leg acum de teorii celebre de la începutul secolului trecut care susţineau modificarea istoriei literaturii cu fiecare lectură a unui text, dar nu pot să nu văd că, odată cu recuperarea spaţiului public pentru expresia poetică, se pun din nou probleme legate de poetici liniare şi non-liniare, de felul în care se transformă tot ce ştiam despre metrică şi vers.

E foarte uşor să luăm nişte citate din Marjorie Perloff, de exemplu, şi să lipim nişte etichete noi pe practicile poetice de azi, dar tocmai dincolo de aceste etichete lucrează cei interesaţi de poezie. Am văzut zilele trecute o discuţie despre primul volum din seria de „Opere” de Ezra Pound traduse acum la Humanitas. Şi era destul de clar cât de mult contează ca organizatorul, în cazul de faţă era H.R.Patapievici, să fie interesat de cartea pe care o prezintă. Oricât de reticent aş fi eu faţă de discursurile care judecă poezia ca spaţiu mesianic azi, atunci când vorbitorul este pasionat de domeniul pe care îl prezintă apar în discuţie şi elemente concrete legate de poezie şi ajung să fie pomenite diferitele moduri în care funcţionează rima şi chiar strategiile variate de abordare textului. De fapt, orice respingere a unui gen specializat de interpretare (cum este cazul actoriei) este, mai degrabă, o evitare a nivelurilor superficiale de exprimare a poemului… pentru că ştiu actori care lucrează exact în zonele pe care le preferă un poet pentru textul său.

CC: De ce evenimentele literare adună tot oameni de litere?

RŢ: Mare parte din ceea ce numim eveniment literar se adresează doar celor care deja ştiu despre ce urmează să fie vorba. În orice domeniu e aşa, doar că în poezie… de foarte multe ori… ajungi să ratezi chiar şi acea unghie de realitate poetică pentru care poţi spune că toată povestea merită. Pe urmă, cine să aibă nevoie să vadă în ce fel decurg lucrurile, în afara celor care vor ei înşişi să îşi facă numărul în domeniu?! Că domeniul este plin de false evenimente… băgări în seamă fără niciun fel de relaţie cu poezia e o altă istorie. Cred că o să descopere cineva că avem o adevărată mistică a falselor raportări la poezie… Sigur că lumea literară e făcută şi din fiecare prefăcătorie sau închipuire, asta trecând de perioadele normale de încercări şi experimente.

Adevărul este că sunt tot mai multe evenimente bine făcute, care iau în considerare şi un public din afara domeniului strict literar. Nu ştiu dacă tu ai remarcat, dar tot timpul auzim de firme şi companii industriale care funcţionează în pierdere şi cu datorii uriaşe şi aceiaşi oameni ne trezim că vin şi întreabă „da’ biblioteca de ce nu se susţine singură?”. Sigur, de aici şi până la aglomeraţia de evenimente care nu răspund în faţa nimănui pentru premiile acordate în conflict de interese logodnicei nu ştiu cărui membru al juriului sau adjunctului şi secretarului şi socrului şi oricărui alt tip de relaţie cu preşedintele juriului… e drum lung.

Dacă vrei, poezia se întâmplă mult în afara cercurilor de specialişti sau de oameni de litere… doar că aceştia sunt cei care îşi pun problema reţinerii şi formulării poeziei. În cazul în care îşi fac treaba, desigur. Este foarte trist când vezi că poezia ajunge să fie o scuză pentru diferite abuzuri. Dar ştim deja că orice domeniu este în situaţia asta… de la religie până la siguranţa cetăţeanului ori dreptul la proprietate. Trebuie să recunosc o oarecare satisfacţie atunci când manipulările li se prăbuşesc în cap profitorilor de toate felurile şi nu mai rămâne nimic relevant în urma lor în afara unor scandaluri care nu mai contează pentru nimeni. Tragic este când vezi că fiecare persoană care a ajuns în posturile astea ridicole a fost cândva un autor care promitea… avea talent (cum se spune) sau chiar a scris câte ceva cât de cât mişcător.

„Poeţii sunt primii care ar fi cazul să îşi dea seama ce vor”

tupa1CC: Nu ştiu şi nici nu am experienţa necesară pentru a spune ce se întâmplă în alte ţări, ai idee sau poţi veni cu exemple utile despre felul în care este prezentată literatura peste graniţe?

RŢ: Mai toate drumurile mele în afara României au fost legate de evenimente literare, aşa că am putut să văd de la întâlniri de slam până la performace-uri de poezie sonoră, dar diferenţa o face doar faptul că mai greu aveam cum să ajung acolo la întâmplări literare organizate pe genunchi. N-aş putea să spun că diferenţele ar fi prea mari din punctul de vedere a valorii unui eveniment, dar relaţia cu finanţarea este complet diferită de la o ţară la alta. În România pare să se mişte foarte greu interesul pentru o distingere oficială între manifestări coerente şi înjghebări sforăitoare. De exemplu la Iaşi se întâmplă în fiecare an cu invitaţi, cu întâlniri şi dezbateri concepute în jurul unor teme clar precizate. În acelaşi timp, tot acolo, se rostogoleşte de anul trecut şi o copie după maratoanele de lectură care se numeşte „Poezia la Iaşi” sau aşa ceva în cadrul Festivalului Internaţional al Educaţiei. E foarte greu de crezut, dar într-o manifestare care adună evenimente de interes în arte vizuale, film sau teatru, sunt prinşi în secţiunea de poezie deopotrivă poeţi importanţi şi voci mai puţin relevante fără ca după încheierea poveştii să rămână altceva decât o listă de nume. Am căutat şi anul trecut şi anul acesta relatări după „Poezia la Iaşi” şi nu am găsit niciun indiciu legat de ceea ce s-a citit sau ce s-a spus acolo. Tot ce găseam despre cum s-au pus în practică intenţiile bune care anunţau lecturi în cartierele oraşului era legat de invitaţi de pe afiş care nici nu ştiau că sunt în program sau pur şi simplu note legate de acordări ale titlului de cetăţean de onoare. Nu ştiu dacă e corect, nu doar faţă de invitaţii care au ceva de spus să fie trataţi astfel, ci chiar faţă de eveniment să fie tratat în felul acesta de către organizator. Până la urmă cei care sunt puşi să împartă banii publici trebuie să îşi dea seama dacă vor să fie cei care susţin coerenţa sau cei care bifarea sforăitoare din „Poezia la Iaşi”. Dar poeţii sunt primii care ar fi cazul să îşi dea seama ce vor. Este un şoc destul de mare atunci când descoperi la festivalurile internaţionale că, indiferent cât de diferite sunt poeticile celor care participă, vorbiţi despre lucruri mult mai articulate decât în meciurile naţionale în care fiecare aşteaptă recunoaşterea şi i se pare că e îndreptăţit să o primească.

CC: Acum poate mai puţin de un an Nora Iuga, în cadrul unui eveniment în aer liber, ne împărtăşea din experienţele ei în Germania, punctând un aspect foarte important care nouă ne lipseşte, şi anume, entuziasmul. Aici se aplaudă apatic, nu există ieşiri nici măcar negative faţă de o prestaţie proastă sau se întâmplă foarte rar. Majoritatea îşi reprimă sentimentele de „teamă” că dacă aplaudă mai puternic la ce a citit „x” ar putea intra în dizgraţiile lui „y” căruia nu-i place „x”. Ajungem la ceea ce spuneai „autorii mai importanţi decât literatura”. Crezi că se va schimba cândva mentalitatea aceasta a românului veşnic atent la ce spun alţii despre…?

RŢ: Nora Iuga are o experienţă foarte importantă în spaţiul german. Aceea este o zonă specială în ce priveşte evenimentele literare. La un moment dat făceam un interviu cu romancierul american Bret Easton Ellis care e cunoscut pentru „American Psycho” sau „Lunar Park”. Scriitor cu milioane de cititori, Ellis îmi mărturisea că, până când nu a ajuns să citească în public în Germania, nu şi-a închipuit niciodată că ar exista cititori care să vină să plătească un bilet de intrare la lectură. În Statele Unite, editura îl plătea să citească dar publicul intra gratuit. Când spectatorul alege să plătească, e normal să caute să se bucure de ce a ales… Când organizarea de eveniment încă nu a trecut de nivelul de guerillă care vine peste cititor… e normal să fie o regulă strâmbatul din nas. Cum spuneam mai sus, de aici vine şi riscul meu, ca spectator, de a trece pe lângă întâmplări fericite din punct de vedere literar. Entuziasmul Norei Iuga alături de Octavian Soviany, Valeriu Mircea Popa a fost foarte important atunci când au decis să adune la Uniunea Scriitorilor autorii care tocmai debutau la începutul anilor 2000. Abia după aceea a venit proiectul mult mai complex pe care l-a susţinut Marin Mincu înainte să se sperie aparatul Uniunii.

Performance şi promovarea literaturii

CC: Noţiunea de performance la noi crezi că este corect înţeleasă?

RŢ: Vorba homofobilor, la noi nu prea e cuvântul în dicţionarul explicativ. În realitate, pentru performace există o bibliografie destul de stufoasă. Dacă e să vorbim doar de zona modernă, de la discursul provocator al lui Antonin Artaud, care încerca limitele suportabilităţii, până la eseurile lui Edouard Glissant şi perspectivele etno-poetice impuse de Jerome Rothenberg, trecând prin şocurile dadaiste ori prin accentuările teatrale din înregistrările lui Gherasim Luca, recuperarea formelor imediate de comunicare a poeziei s-a impus tot mai presant. Mai puţin aş vorbi despre înţelegerea corectă sau incorectă a termenului cât despre problemele care sunt puse sau ignorate în manifestările publice de la noi atunci când e vorba de poezie sau chiar de literatură în general. În 1998 (deci la sfârşitul secolului trecut), Charles Bernstein a editat o antologie de texte dedicate diferitelor stiluri de performance pentru poezie. Când răsfoieşti „Close listening: Poetry and the Performed Word” descoperi o lume mult mai bogată decât simpla apariţie a unui autor în faţa publicului. Cred că acolo am şi găsit un text care urmărea paralelismul dintre influenţele pe care apariţia fotografiei le-a avut asupra picturii (eliberând-o de funcţiile descriptive faţă de realitatea externă) şi modul în care dispozitivele de înregistrare au transformat lectura de poezie într-o publicare virtuală. De câte ori l-am văzut pe Chris Tanasescu în faţa unui public prin interpretări vocale puternice, lucrurile păreau să meargă de la sine. În acelaşi timp, am văzut anul acesta la Maratonul de poezie din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie de la Bucureşti o poetă maghiară impresionantă, Kinga Tóth. A primit cinci-şase minute pe scenă şi pe cât de provocator a fost momentul ei cu o reacţie entuziastă dinspre public, pe atât de indiferentă a părut reacţia celor care au invitat-o de parcă singura treabă era bifarea în program. Dacă pe unul dintre organizatori nu îl pot bănui că ar înţelege care-i rostul poeziei sonore în poveste, în legătură cu Cosmin Perţa, care a prezentat una dintre intervenţii pot oricând să bag mâna în foc ştiind că poate să definească destul de exact demersurile poetice. Şi totuşi lecturile s-au succedat cu prezentări albe decupate din programul oficial, mai mult biografice decât relevante pentru ceea ce se citea, probabil acesta era “sistemul” (cum se spune). Două apariţii am găsit în înregistrările video cu poeta din Ungaria la FIPB, una are acum când scriu 68 de vizualizări şi cealaltă 32. Întâmplător sau nu, cifre destul de apropiate de numărul de poeţi invitaţi la lecturile respective. De la un an la altul, acest eveniment reuşeşte să strecoare în programul său câteva puncte care ar face cinste oricărei manifestări de profil… doar că nu pare să ştie cum să le pună în valoare. Sigur este mult mai uşor să vezi un festival ca un prilej de a împărţi nişte bani… dar cred că sunt lucruri mai importante care ar trebui să justifice toată povestea. Impresia generală este că oricum nu o să te tragă nimeni la răspundere. Greşit, pentru că tu însuţi o să trăieşti în mediul ale cărui valori le deformezi astfel. E suficient să urmărim cum şi-a pierdut relevanţa Uniunea Scriitorilor în România şi o să descoperim o legătură foarte strânsă între premiile acordate fără explicaţii, lipsa oricărei distincţii între autorii relevanţi şi jocurile pilelor ori simple mişcări turistice şi decizii nejustificate. E un exemplu de instituţie care a căzut victima practicilor pe care le-a impus.

 tupa8

CC: Cum ar putea organizatorii de evenimente literare să atragă tinerii? E adevărat că ceea ce se scrie este important, înainte de toate, însă, până la informaţie trebuie să existe un canal, cel puţin. Deşi facebook-ul poate fi o unealtă de informare foarte utilă, alte căi de comunicare relevante mai există la ora actuală?

RŢ: Reţelele sociale sunt deja moduri obişnuite de comunicare a diferitelor anunţuri şi faptul că este foarte uşor să împarţi în grupuri specializate audienţa este, indiscutabil, un câştig pentru oricine e interesat să promoveze evenimente literare. Ceea ce nu poate să compenseze mediul este informaţia necesară pentru a şti la ce eşti invitat să participi. Fiecare mod de comunicare a poeziei intră în dialog nu doar cu câte o linie din tradiţie ci şi cu orizonturi de aşteptare foarte diferite din partea celui care ia loc în sală. Nici măcar nu mai vorbim despre public sau spectatori.

Termenul este acum cu totul altul pentru că, înainte de a fi autori, toţi funcţionăm în postura de cititor, de participanţi la un tip sau altul de discurs. Uite, zilele trecute, Peter Sragher anunţa o lectură în care venea cu doi autori din zone de performance şi poezie sonoră din Austria şi Danemarca. Abia dacă am văzut evenimentul anunţat altfel decât telegrafic. Când am cerut detalii, organizatorul mi le-a trimis imediat cu fotografii şi tot ce aveam nevoie. Se îndoia că o să intereseze pe cineva prezentarea detaliată.

La un atelier de poezie în Suedia m-a interesat să aflu cum a ajuns partea asta de experiment, sunet şi performance să fie atât de bine pusă la punct la ei. Şi răspunsul pe care mi l-a dat Par Thorn a fost că în anii 60-70 au existat câteva reviste care au promovat acest tip de literatură şi au răspuns la demersurile care apăreau din partea autorilor. Aceasta e o parte din răspunsul pe care îl ceri: atâta timp cât rezultatul nu ţine de creearea şi întreţinerea unor comunităţi funcţionale (dincolo de arbitrar şi abuziv) nu o să fie vorba decât de nişte găşti care se prefac că se înlocuiesc unele pe altele şi se vaită că nu sunt respectate. Acum avem Prim Miniştri, foşti şi actuali Preşedinţi de stat care se vaită că sistemul îi îngroapă… lucru cel puţin ciudat când tu eşti cel a cărui treabă e să facă să funcţioneze toată chestia asta.

Lumea literară românească azi

CC: Organizatorii şi promotorii de valori în alt context ar fi trebui să fie status-uri diferite. Poate în alt context în care industria culturală ar funcţiona la alt nivel. Se mai practică acum, ceea ce se întâmpla prin anii ’30, vânare/căutare de talente? O am în minte acum pe Edith Piaf, care dacă n-ar fi fost decoperită, lansată şi susţinută, ajutată de promoterii vremurilor, posibil ca nici astăzi să nu fi ştiut de ea. Ştiu că vorbesc de un domeniu diferit cu deschidere mult mai mare la public, cu toate astea, similar, promoterii literari de azi că sunt organizatori, patroni de edituri sau una şi-aceeaşi mai au răbare să caute în subteranele mediilor literare? Sau se caută autori la cutie, gata premiaţi, periaţi de mass-media, în aşa fel încât riscurile lor să fie cât mai scăzute?

RŢ: Depinde la ce ne gândim. Pe de o parte, promotorii de valori, cum îi numeşti tu, profită că autorii aflaţi la început sunt un tip de scriitor care nu cere prea mulţi bani şi se blochează aici. Imediat ce acei autori debutează, sistemul îşi dovedeşte limitele şi se recunoaşte neputincios când e vorba să asigure o dinamică minimă în continuarea dialogului. S-a ajuns la o schemă industrială în care cel mai bun lucru pe care îl poţi obţine este o carte bine redactată şi publicată în condiţii grafice decente, pentru că nici editurile şi nici rafturile de organizaţii care pretind că ar proteja drepturile autorilor în România nu fac niciun pas în direcţia unei gestiuni transparente a încasărilor sau a drepturilor de autor. Încă şi mai rău stau lucrurile cu premiile de poezie şi festivalurile care clamează nu ştiu ce încurajare a creativităţii. Majoritatea sunt blocate într-un discurs de autoadulare fără niciun instrument de promovare a dialogului. Vedem multe poze, în ultima vreme apar şi înregistrări video… dar foarte rar ai ocazia să vezi ce se premiază, ce se discută. Dintre manifestările mari probabil că doar (Iaşi), FILB (Bucureşti) şi (Timişoara) sunt singurele care funcţionează la un nivel profesionist în România şi asta pentru că organizatorii acestor evenimente sunt interesaţi să arate chiar ceea ce scriu invitaţii lor. În materie de poezie acelaşi lucru se poate spune despre Festivalurile de Poezie de la Bistriţa şi de cel de la Sibiu. În materie de expunere publică, în ultimii 20 de ani, a funcţionat din ce în ce mai bine Premiul Eminescu, mai ales de când Ileana Mălăncioiu a propus să fie premiate şi cărţi de debut. Dar anul acesta s-a văzut pericolul care pândeşte orice manifestare coerentă în România. Interesele şi abuzurile stau bine mersi în spatele unor nume destul de respectate. Faptul că avem atâtea premii şi atât de puţine finanţări acordate transparent pentru a face ceva în domeniu (şi de multe ori, chiar şi când se acordă, nu mai stă nimeni să urmărească ce iese până la urmă) arată că sistemul este orientat spre valorizări arbitrare şi cultivă foarte atent lipsa de perspective şi falimentul. Să confunzi promovarea literaturii cu sforării turistice poate nu ar fi atât de grav dacă nu am vedea că singura problemă care se pune este de unde să mai fie pretinşi bani fără nicio intenţie de încurajare a unor demersuri funcţionale. E suficient să întrebi ce face poezia vândută de o instituţie sau alta, într-un eveniment sau altul şi o să vezi cât de clare sunt răspunsurile.

tupa2Când au început să mă intereseze lucrurile literare am avut norocul să găsesc foarte uşor emisiuni tv (Cătălin Ţârlea făcea nişte lucruri le TVR atunci) şi întâlniri pe la Muzeul Literaturii la care puteai să o vezi pe Mariana Marin certându-l pe Traian T Coşovei pentru nişte texte mai slabe. Între timp, polii de putere par să se fi inversat şi aflu mult mai multe despre autori contemporani citind publicaţii realizate de autori mai tineri decât mine ca Subcapitol (unde selecţia de poezie e pusă în contact cu fotografii) sau Zona Nouă din Sibiu decât din România Literară, de exemplu. Multe dintre publicaţiile literare de azi funcţionează numai ca justificări pentru achitarea unor salarii. Foarte rar pun probleme reale legate de creativitate sau chestiuni relevante. Dacă tot am criticat România Literară, trebuie să spun că tot acolo ai surpriza să găseşti intervenţii de istorie şi critică literară foarte utile dar e mai degrabă meritul unor colaboratori ca Mihai Zamfir sau intervenţii ale unor colaboratori consacraţi. Invers se întâmplă în varianta online a revistei Cultura unde critici care abia în ultimii ani au început să publice cărţi consistente aprind de multe ori spiritele. Cele mai bine constituite săptămânale culturale ating poezie doar întâmplător, Dilema Veche include periodic poeme pe site. O excepţie între publicaţiile clasice este Observator Cultural dar acolo atenţia este oricum orientată spre actualitate aşa că e normal. Se vede că responsabilitatea a devenit personală iar instituţiile tind să rămână doar exerciţii de orgoliu când sunt rupte de zonele în care are loc azi dialogul cultural. S-ar putea să exagerez, dar poate ai observat în scandalul de zilele trecute cu declaraţiile lui Nicolae Breban la Academia Română că nu exista niciun fel de consemnare oficială a lucrurilor discutate acolo. Totul era bazat pe ce zice unul şi pe ce zice altul că s-a vorbit. Poţi să spui că e un performance continuu, dar ceea ce s-ar numi piaţă a ideilor, scenă literară este în plină redefinire, o negociere cu destule aspecte ridicole (şi nu din partea publicului).

 

CC: Cam astea ar fi, deocamdată. Răzvan îţi mulţumesc din suflet pentru timpul şi efortul acordat. Dacă ai ceva de transmis cititorilor, în încheierea acestui interviu… Te urmărim cu interes şi-ţi dorim mult succes!

RŢ: Mulţumesc pentru întrebări, Cristina. Mă bucur că, după toate întrebările, am rămas la adresarea cu „Răzvan”, îmi sună mai bine decât „Răzvan Ţupa”. Încă şi mai bine pentru mine e să urmăresc şi eu când o să reuşim să transformăm în mecanism funcţional ceea ce vedem că merge atât de bine pentru fiecare în parte din punct de vedere poetic.

sursa foto: arhiva

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cristina Cîrnicianu
colaborator SB

Absolventă a Facultăţii de Finanţe-Bănci şi a unui Masterat în Informatică economică, lucrează în domeniu IT şi este pasionată de scris. A publicat un volum de versuri în 2014 („Faţa tandră a infernului”, ed. Grinta), are rock-ul în sânge şi jazz-ul în oase.

Număr articole publicate : 15