La taclale cu scriitorul Cătălin Marin: „Banii sunt pentru săraci şi faima, pentru anonimi”

10988739_932761693410328_335201094_oCătălin Marin e născut în 1984, anul lui Orwell, zice el. A venit de la munte la București, ca să facă un liceu unde să poată învăța istorie, a venit, dar a ales informatica și în liceu și în studiile ulterioare și în carieră, rămânând în esență un suflet de matematici. A vrut să facă jocuri pe calculator pentru a îmbina pasiunea de a scrie “povești” cu pasiunea pentru informatică și matematică, s-a răzgândit, le-a separat, le amestecă în felul lui, auto-etichetându-se drept un boem pragmatic. Îi plac afacerile fără să îi placă banii, îi place literatura deși nu apreciază prea mult poveștile, îi place informatica, dar evită tehnologia pe cât posibil. Pe scurt un om paradoxal și totuși natural”. Așa sună descrierea lui Cătălin Marin de pe site-ul editurii Herg Benet.

SemneBune: Când te-ai apucat de scris?
Cătălin Marin:  M-am apucat de scris pe la vreo 12 ani, din dorinţa de a-mi scrie poveşti pe gustul meu, nu le terminam, le scriam până când intuiam ideea sau finalul, apoi luam o pauză şi începeam alta, am făcut treaba asta până pe la 27 de ani, prima scriere pe care am început-o şi am şi terminat-o a fost Spre seară nu se întâmplă nimic.

SemneBune: Pentru a fi un bun scriitor, trebuie să fi fost un bun cititor. Îmi poți spune ce autori au contribuit la evoluția ta? Dacă au făcut-o?
Cătălin Marin: Treaba asta cu cititul pentru a scrie e aşa o restrângere, e bine să citeşti ca să fii în stare să te exprimi, fie scris, fie vorbit, inclusiv în discuţiile cu tine însuţi, alea pe care le porţi în cap. Dacă vrei să mai spui ceva şi lumii, e important să fii cel puţin coerent, dacă nu şi interesant. Fără un vocabular de nivel cât de cât mediu, rişti să devii obositor şi ridicol, în scris nu-i problemă, cititorul poate închide cartea, dar când te apuci să ţii discursuri obositoare, e groaznic. Pe scurt aş zice că e important să citeşti că să ştii să spui şi  să trăieşti ca să ai ce spune, de teorii suntem toţi sătui.
Cu privire la autorii care au contribuit la evoluţia mea, pe primul loc ar fi Gellu Naum, fiindcă e simplu, genial şi inegalabil, eliberează cuvintele de sensurile lor. Apoi ar fi Caragiale şi Rebreanu, primul datorită abordării personajelor, al doilea datorită stilului narativ. Mi se pare ciudat spus că au contribuit la evoluţia mea, mai precis m-au inspirat şi m-au motivat. Mai nou însă mi-am propus să îl studiez pe Hunter S. Thmopson.

SB: Ia să vedem, în compania căror cărți îți petreci mare parte din timp? Care-i ultima carte pe care ai cumpărat-o?
C.M.: În ultima vreme tratez beletristica mai mult răsfoit, ultima carte pe care am început-o şi am şi terminat-o este şi ultima pe care am cumpărat-o: Zenobia lui Gellu Naum, în rest prefer să citesc poezie sau critică literară. Mai nou citesc Epopeea lui Ghilgameş fiindcă stă la baza cărţii pe care o scriu în prezent.

SB: Ce zici, e vorba de transpirație sau de inspirație?
C.M.:  Când faci la viaţa ta şi munca fizică, te umflă râsul atunci când auzi de “transpiraţia” unuia care stă în fund pe scaun în faţa calculatorului sau a foii de hârtie. E vorba despre căutare şi inspiraţie, eu am nevoie de surse vii, personaje şi întâmplări, imaginaţia e numai décor şi dramatizare.

S.B.: Care au fost așteptările tale în ceea ce a privit Spre seară nu se întâmpla nimic? Cât din tine sunt personajele tale? Mai mult, cât din cei din jur?
 C.M.: A fost ca la pescuit, te duci cu undiţa şi aştepţi să vezi ce prinzi, aşa ca pescarul amator. Acum încerc să trec la profesionişti, vorba aia. Mi-am dorit să scriu o carte cu şi de “bun-simţ”, i-am cerut părerea unui critic şi asta mi-a răspuns “e o carte de bun-simţ”, prin urmare consider că aşteptările mele au fost îndeplinite. În ceea ce priveşte publicul larg, a fost bine primită şi plăcută, probabil tocmai pentru că e aşa cum spuneam mai devreme.
Personajele din prima carte sunt destul de multe, personajul central este cam 99% eu în perioada respective, mai sunt vreo 3 pe care le-am pricopsit cu apucăturile şi înclinaţiile mele, în rest sunt bazate pe fiinţe vii şi cuvântătoare, unele dialoguri sunt de-a dreptul replicate. Spre exemplu, personajul  pianistei mute şi-a primit numele de Genevieve, de la fata care a inspirat-o.

SB: Cine ar trebui să îți citească romanul? Cărui public se adresează cartea ta?
C. M.: Toată lumea ar fi bine să o citească, evident, nu? Dar, mai în glumă, mai în serios, eu o văd adresată unui public de minim 25 de ani, e necesară oarecare experienţă a existenţei pentru a înţelege personajele respective.

SB: Cum a fost primit? Ce reacții au avut cunoscuții? Te-ai trezit cu mailuri de la străini din care rodea curiozitatea: de ce s-a întâmplat așa? N-ar fi fost mai bine…? Sau cu felicitări?
C.M.:  Cartea a fost foarte drăguţ percepută, unii din cei care mă cunosc nu se aşteptau să fie atât de simplu scrisă, se aşteptau la lucruri mai alambicate şi mai complicate. Am primit şi mail-uri de la persoane străine, cu felicitări şi aprecieri. Am primit şi critici de genul “de ce l-ai omorât pe cutare?”, treaba asta cu “de ce l-ai omorât?” mă distrează la culme. În rest nu mi s-au cerut explicaţii şi nici nu mi s-au făcut recomandări, iar eu iau asta într-un sens bun, presupunând că asta se datorează consistenţei şi coerenţei întâmplărilor.

SB: Ce urmează, literar vorbind, pentru Cătălin Marin? Când găsim în librării următorul roman?
C.M.: Următorul roman ar trebui să apară anul acesta, este deja în lucru la editură, se numeşte Concert cu ţapi în orchestră şi e destul de diferit de Spre seară nu se întâmplă nimic,  fiind scris la persoana I şi aprofundând un singur personaj.

SB: Știu că l-ai terminat și te-ai apucat de al treila. Îmi poți spune subiectul în jurul căruia se învârt personajele tale în următorul? Tot la Herg Benet îl vei publica?
C.M.: L-am terminat şi pe al treilea, Uneori vine toamna, m-am apucat de al patrulea, Visam încet spre Babylon, dar astea sunt deja în plan de publicare pentru 2016-2017. Îţi pot vorbi puţin despre cel care urmează să apară, Concert cu ţapi în orchestră. Subiectul ar fi cam ăsta: în ce măsură suntem definiţi de propriile amintiri despre sine, raportat la amintirile celorlalţi despre noi? Cam care e treaba cu identiatea omului, atunci când îţi ştii despre tine alte lucruri decât ştiu ceilalţi şi da tot la Herg Benet voi publica, şi cât timp vor dori să mă publice nu cred că am să public în altă parte.

SB: Cum e colaborarea cu Herg Benet? E genul de editură pe care ai recomanda-o și altora?
C.M.: Nu ştiu cum e a altora, dar a mea este excelentă. Simt că primesc şi sprijin şi încurajare şi că pot comunica deschis şi sincer, eu cel puţin am senzaţia că discut cu nişte oameni care chiar au treabă cu literatura nu numai cu afacerile.

SB: De unde vine pasiunea ta pentru ?
C.M.: Nu ştiu să îţi spun exact, m-aş întoarce cumva la dorinţa mea din copilărie de a face jocuri pe calculator în care să pot îmbina pasiunea pentru poveşti şi idei cu pasiunea pentru matematică şi informatică. Până la urmă le-am separat şi e mai bine aşa, satisfacţiile sunt destul de mari din ambele părţi. Totuşi la originea ei pasiunea nu-i pentru , ci pentru idei şi scris. Din clipa în care am publicat însă, pot spune că eu scriu pentru , nu pentru atenţie, bani sau mai ştiu eu ce alte treburi îi motivează pe alţii. Încerc să fac treaba asta cât mai responsabil şi mai bine.

SB: Spune-mi despre tine, care-ți sunt pasiunile? Ce te enervează? Ce nu?
C.M.: Ha! Pasiunile mele, multe: informatica, matematica, gânditul, scrisul, tutunul, femeile, băutura fină, afacerile. Mă bucur că am şansa de a-mi împlini toate aceste pasiuni. De enervat, cred că cel mai tare mă enervează mâhnirea şi deznădejdea general, tendiţa asta balcanică poate de a-ţi tăia singur aripile şi a te văita de cruzimea sorţii, apoi mă enervează concurenţa generală şi permanentă dintre oameni, nevoia idioată de a se vedea mai “buni” decât alţii, sunt destule lucruri care mă enervează. Ce nu mă enervează însă pe mine, dar din ce observ îi enervează pe alţii, ar fi că, pe mine nu mă enervează că trăiesc în România, mie îmi place, nu mă enervează “sistemul”, nu mă enervează secolul în care trăiesc, nu mă enervează că trebuie să îmi câştig existenţa muncind, nu mă enervează globalizarea, treburi d-astea nu mă revoltă. Eu cred că toate macro efectele negative pornesc de la individ şi nu invers, cu individul am o problemă, cu lumea nu.

SB: Cum îți începi diminețile? Ce ritualuri ai? Dar cum începi să scrii? Deja-mi imaginez o camera semiluminată, un nor de fum,10965730_932758150077349_493147056_n miros de cerneală, și teancuri de agende roșii alături. Am văzut că scrii destinele în agende roșii. De ce roșii?
C.M.:  Dimineţile mele încep mai mereu după 10 şi în general  am o mare satisfacţie dacă reuşesc să ajung pe la 09:00 la  serviciu,  pentru mine asta e o mare realizare. Nu scriu dimineaţa, foarte rar scriu acasă, umblu cu manuscrisele şi cu laptopul  în rucsac şi cu un pix sau două, aceeaşi marcă, în buzunar. Scriu prin cârciumi, mă aşez la o masa şi scriu, uneori îmi vine, alteori nu, nu forţez niciodată, nu mă grăbesc nicăieri. Acasă la mine e mereu semiluminat sau aproape întuneric fiindcă sunt fotosensibil şi este îngrozitor de mult fum, fiindcă fumez pipă şi ţigări de foi, rareori scriu acasă. A cerneală nu miroase fiindcă e prea puternic mirosul de tutun. Agendele roşii pornesc de la primul Moleskine pe care l-am cumpărat, mi s-a părut scump, dar pe acelaşi principiu pe care a mers un prieten de-al meu cumpărându-şi un tricou scump pentru a se simţi motivate să meargă la sală, tot aşa am luat şi eu respectiva agenda roşie, cea neagră mi se părea prea sumbră, aveau doar roşu sau negru. Voiam să mă forţez cumva să îmi ţin un jurnal al ţăcănelii din perioada aia, ulterior am mai cumpărat unul pentru a scrie o carte şi aşa a apărut Spre seară nu se întâmplă nimic, prima carte începută şi terminată, aşa că am păstrat reţeta şi a fost bună, din moment ce am mai terminat două cărţi pe aceeaşi metodă.

SB: Și, spre final, pentru cei care n-au dat lecții de autoapărare scrierilor lor și le e teamă, poate, să le arate lumii, ce șanse ar avea un tânăr debutant, la noi, în prezent? E ușor să te afirmi?
C.M.: Aş zice aşa, dacă ţi se pare că nu-i suficient de bună atunci nu-i, ori o rescrii, ori scrii alta, când eşti complet mulţumit de ea o publici. Când te evaluezi, raportează-te la clasici, nu la contemporani, dacă scrii mai bine decât un contemporan nu înseamnă că scrii bine, ăia au rămas fiindcă au fost buni, ăştia noi nu-s de urmat încă, oricât de premiaţi ar fi. Cât despre şanse, şanse să ce? Să “dea lovitura”, “bestseller” din prima? Să fim serioşi, nici Hemingway n-a scos un bestseller din prima şi e mult peste mulţi autori de bestseller-uri. Să găseşti faimă şi apreciere în cercurile elitiste? Glorie postumă? Să fim serioşi cine caută aşa ceva caută să-şi dreagă stima de sine, nu să contribuie la evoluţia literaturii, culturii şi a limbii în care scrie. Să te afirmi? Cum adică să te afirmi, dacă nu eşti în stare să te afirmi ca om, n-ai să te afirmi sub nici o altă întrupare, cizmar, scriitor, zidar sau director. Eu n-aş fi publicat dacă nu insista frate-miu, la urma urmei mi-am spus că e un act de curaj, sunt bun de ceva sau nu? Am fost deschis la ambele variante, am descoperit că nu-s tocmai prost şi asta m-a motivat. Din scris nu m-aş fi oprit oricum, dar n-aş mai fi publicat. M-a călcat un pic pe coadă treaba asta cu afirmarea, dar mă bucur că m-ai întrebat, mi-ai dat ocazia să îmi repet dictonul “Banii sunt pentru săraci şi faima pentru anonimi”. Tânăr debutant? Fără curaj nu debutezi  în nimic, nici în relaţii nici în carieră şi nici în viaţă în general. Era o fază într-un film cu Bill Murray şi un elefant, ţi-o spun din amintire: “Sunt două feluri de oameni pe pământ: grangurii şi mototoii, nu fii mototol fiule,  nu duce o viaţă de mototol.”

SB: Dacă am omis vreo întrebare, m-ar bucura să mi spui la ce ai fi vrut să mai răspunzi.
C.M.: Mi-ar fi plăcut să mă întrebi „De ce scriu” şi ţi-aş fi dat răspunsul pe care i l-a dat Gellu Naum doamnei Gerda, în Zenobia: „E o infirmitate doamnă, e din naştere, mă apucă aşa” dar mai pe sufeltul meu ar fi un răspuns luat de pe la Hunter S. Thomposn: „For no good reason”, n-am un motiv anume.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90