David Grossman – „Cartea de gramatică interioară” sau cum se vede din interior spre lume

cartea-de-gramatica-interioara_1_fullsizeAm mai spus-o și o repet: să scrii pentru copii sau despre copii este cel mai greu lucru din lume, fiindcă atât copiii, cât și copilăria sunt subiecte care pot scăpa ușor din mâna unui autor neexperimentat sau prea zelos. Când scrii pentru copii trebuie să ai o mână formată și să înțelegi că un copil nu are aceeași percepție asupra timpului și a lumii ca un om mare, așa că se poate plictisi repede și poate să dea cu cartea de pământ cât ai zice: copilărie! Iar când scrii despre copilărie e nevoie să nu cazi în clișeu sau în derizoriu, fiindcă această perioadă din viața fiecărui om este una care definește, care formează și care rămâne în mintea fiecăruia toată viața, și dacă nu ai bine lipită de cortex propria ta experiența, dacă nu observi cu atenție interacțiunea dintre copii, o poți da în bară. De aceea, mulți autori care scriu despre copilărie/copii, ori sunt mult prea naivi, și îi dau o aură extrem de feerică și de inocentă, de parcă viața unui copil s-ar desfășura într-o Arcadie, ori tind să scoată mai mult răul, angoasele, fricile copilăriei și uită de ludic, uită de vise, uită de realitate. Copilăria este o realitate pe care cei mari tind să o reducă la: „prostii de copii”, uitând că și cele mai neînsemnate evenimente pot avea pentru copil o importanță majoră și că traumele își pot găsi un pământ extrem de fertil în carnea crudă a copilăriei.

În ultimii ani am citit câteva cărți despre copilărie care mi-au demonstrat că există autori care au mâna formată pentru un asmenea demers ficțional: Romain Gary – Ai toată viața înainte  sau Pawel HuelleEram singur și fericit sunt doar două titluri care îmi revin rapid în minte. Mai adaug o altă carte, romanul lui David Grossman – Cartea de gramatică interioară, apărut pentru prima dată în 1991, și devenintă una din cărțile cele mai traduse și citite ale autorului israelian, tradusă în românește de Gheorghe Miletineanu, publicată la Editura în 2012. Grossman dă dovadă de o bună cunoaștere atât a tradiției islamice, a legendelor, al orașului Ierusalim, a societății evreiești contemporane, a situației politice, dar și al gândirii copilului, iar dacă mai adăugăm și faptul că el creează un personaj care nu vrea să crească mare, ci să rămână constant la vârsta în care nu are nevoie să dea piept cu lumea, atunci cu siguranță ne putem aștepta la un roman bun.

Recunosc că nu m-a prins de la început Cartea de gramatică interioară, poate stilul mai dificil – Grossman combină gândurile copilului Aaron, sau Arik, cu narațiunea, cu dialogurile și cu un flux al conștiinței fragmentat – și mi-a luat vreo 30 de pagini să mă familiarizez cu acest stil și să încep să cunosc personajele și felul lor de a fi, acțiunea și intențiile autorului. Trecerea bruscă din narațiune în gândurile copilului, care este un personaj fascinant, mereu pus pe visat, un căutător de coincidențe și un colecționar de superstiții, unele de moment, altele constante, poate fi descuranajntă, însă povestea în sine salvează lucrurile și te face să rămâi lipit de carte.

În fapt, cartea întreagă este plină de poezie, o poezie a realității de a fi om, copil, ființă care încearcă să își facă loc printre fricile care populează viețile fiecăruia (frica de moarte, de îmbătrânire, de uitare, de război, de a crește mare, de a nu te rata, de a fi la înălțimea așteptărilor familiei, de a nu greși prea mult) și care uneori capătă statut de pasaj de trecere. Aaron refuză cu încăpățânare să crească, nu fiindcă i-ar fi frică de viață sau dintr-o inocență mult prea dezvoltată, ci tocmai pentru că înțelege viața, înțelege mai mult decât ar trebui pentru un copil de 12 ani și refuză să ia parte la jocurile murdare ale existenței. Atunci când un copil mai mare îi povestește despre femei, arătându-i și o revistă vag pornografică, Aaron încearcă să se salveze de imaginile sexuale și se refugiază în jocuri.

02Vacanța de la Tel-Aviv, pe care e practic obligat să o petreacă, este una care nu-i provoacă bucurie, fiindcă nu se mai simte legat de foștii lui prieteni, care au alte preocupări și apoi, pe măsură ce anii trec, copiii încep să crească și să se schimbe, Aaron devine din ce în ce mai conștient de faptul că viața oamenilor mari e plină de mizerie. Își vede sora crescând și se uită la ea mirat când începe să corespondeze cu băieți, își vede bunica, o fostă frumusețe poloneză, o răzvătită, cum decade, mâncată de o boală a uitării, își vede părinții cum încearcă să supraviețuiască în vremuri din ce în ce mai grele. Nici măcar bar mitzav-ul la care tot visease nu-i mai provoacă o bucurie extraordinară și pe măsură ce înaintăm în lectură îl vedem pe copil cum își creează el singur o lume, una mai bună, mai ludică, mai amuzantă. Și tocmai acestă lume e cea care dă farmec romanului. Este o carte care cu greu poate fi povestită, dar vă spun că firul epic este unul pe care îl urmărești trecând prin stări diferite: anxietate, nostalgie, bucurie, relaxare sau amuzament. E interesant cum, pe măsură ce începe să intre în adolescență, Aaron se simte din ce în ce mai copil, de parcă nu ar crește. Devine din ce în ce mai inteligent, nu în felul nerdish, dar are o claritate a gândirii care îl apropie de eroul său, Houdini, care doar printr-o concentrare maximă se putea rupe de el pentru a scăpa din capcanele care l-au făcut celebru.

Pe măsură ce cartea înaintează și se apropie de final, pe măsură ce Aaron se ascunde de lume din ce în ce mai mult, chiar la propriu, ne e din ce în ce mai greu să rămânem impasibili și să nu ne punem întrebări despre lucruri de „oameni mari”. Precum Oscar, puștiul din Toba de tinichea, romanul lui Gunter Grass, Aaron refuză să mai crească, cu toate că trupul își continuă creșterea, însă refuză maturizarea. Cele două romane sunt diferite, dar cred că Grossman îi aduce un omagiu. Mă întreb, dacă ar fi știut că Grass a fost în adolescență nazist (autorul german a făcut această mărturisire acum câțiva ani, la mulți ani de la aparția romanului lui Grossman), i-ar mai fi plăcut lui Toba de tinichea, ținând cont că e evreu? Dar până la urmă despre literatură vorbim aici și ne delimităm de biografism. Dacă în romanul lui Grass, copilul Oscar devine din ce în ce mai violent și mai îndrăcit, în romanul lui Grossman Aaron devine trist și deprimat, se îndepărtează de prieteni, se ascunde în poveștile, triste și ele, și interzise de mama, ale tatălui, de pe vremea când era prizonier la ruși, fiindcă sedus de un tovarăș cochetase cu comunismul, dar asta nu i-a împiedicat pe sovietici să-l bage în lagăr. Aaron este un depresiv, un melancolic, dar rămâne totuși un puști special și privirea lui interiorizată descoperă lumea în moduri pe care ceilalți nu le înțeleg și au de pierdut din cauza aceasta.

Să nu mă înțelegeți greșit, cartea lui Grossman nu este doar tristă, are și momente în care m-a făcut să râd cu lacrimi: toate acele joculețe pe care leAVT_David-Grossman_4594 inventează Aaron, toate prostiile în care crede (spioni, comori ascunse, o vecină pe care o bănuiește că ar fi om-lup, povestea pisicii pe care vrea să o transforme în vegetariană și multe altele), toate superstițiile lui, toate escapadele prin oraș sau prin casele altora în căutare de dovezi pentru tot felul de teorii trăznite dau un farmec aparte romanului. În plus, personajele sunt toate analizate în complexitatea lor, nu există buni sau răi, oamenii nu sunt desene bidimensionale, ci ființe bine structurate. Cele aproape 450 de pagini ale cărții sunt o avalanșă de emoții, de întâmplări stranii sau amuzante, o cartografiere complicată a vieții evreilor nu foarte bogați în Ierusalimul anilor 1960, și autorul și-a dat cu adevărat silința să ne introducă cum se cuvine în atmosfera, istoria și georafia acestei lumi și el chiar înțelege cum trăiau oamenii și ce probleme, tradiții sau bucurii aveau. Romanul nu se deschide ușor, îți cere dedicație, lectură atentă și empatie, dar ești răsplătit în final. Cartea de gramatică interioară este exact ce spune titlul că e: o călătorie în interiorul vieții, în interiorul oamenilor și pentru a face o astfel de călătorie ai nevoie să înțelegi gramatica ființei umane, al cărei limbaj nu se lasă așa de ușor descifrat. Este o carte despre copilărie, dar este scrisă pentru adulții care au uitat cum e să fii copil, sau, și mai bine, au uitat să se bucure mai mult de lume.

S-a făcut și un film după carte, dar încă nu l-am văzut.

Titlu: Cartea de gramatică interioară
Autor: David Grossman
Editura: Univers
Traducere: Gheorghe Miletineanu
An apariție: 2012
Preț estimativ: 44.9 ron

(foto: 1, 2)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 227