Cristian Fulaș – Fâșii de rușine

cristian-fulas (1)În literatura română s-a scris mult, mai ales odată cu generația 2000, despre , droguri și alte forme de , dar nu prea știu romane care să trateze ce se întâmplă după ce apuci să îți distrugi corpul, mintea, relațiile, viața, dar vrei totuși să îți revii la normal. Nu prea s-a scris despre , despre cum să scapi de . Așadar, a fost o surpriză plăcută pentru mine să citesc un roman care se ocupă tocmai de această temă spinoasă. Romanul de debut al lui Fâșii de rușine/Gestalt Books, 2015, face parte dintr-o trilogie proiectată la care autorul încă scrie. Este un roman care nu îți dă voie să respiri prea mult și, până să te dumirești cam ce se întâmplă pe acolo, deja iei parte, alături de un personaj niciodată numit, care poate fi sau nu un alter-ego al autorului, la o serie de întâmplări și evenimente: o mahmureală groaznică, câteva zile de băut pe rupte, internarea, mai mult forțată, într-un spital, la dezalcoolizare, apoi mutarea acestuia la un sanatoriu privat și multe altele.

Lupta cu dependența, pe care la început refuză să o accepte, nu este una deloc ușoară. Știam cam ce presupune acest proces, din filme, povești, romane străine gen Trainspotting sau Davaiștii de Irvine Welsh, dar autorul știe și cum să îl descrie în așa fel încât să iasă literatură. Zile de tremurat, de febră, obișnuința fără , cunoașterea altor pacienți, recidiva și multe astfel de întâmplări sunt redate într-un stil frust, direct, viril, uneori poate prea simplu, dar niciodată exagerat. Poate lui Fulaș  îi scapă uneori un detaliu sau nu epuizează un fir epic, dar nicicum nu face, cum se spune, din țânțar, armăsar.

Romanul este mai mult de atât, conține în el și o parte teoretică, atât despre dezintoxicarea în sine, dar și despre felul în care se scrie un roman și personajul său scrie el însuși fragmente dintr-un roman și se gândește la ce ar putea ele să însemne, cum să le continue, cum să-și construiască un stil. Este o metaficțiune, un laborator literar născut din necesitatea de exprimare și vindecare a personajului. Aș putea spune că ideile sale despre roman definesc însuși romanul de față. Un lector atent caută să vadă dacă autorul nu cumva își duce cititorul pe o pantă greșită, dar consider că ideile personajului despre cum se scrie un roman sunt aplicate de însuși autorul, dar nu neapărat și de personajul său în scrierea propriului roman:

În mod clar romanul trebuie să se învârtă în jurul unui personaj central și trebuie să aibă o idee centrală. Nu neapărat un roman cu teză, dar o temă trebuie să aibă: dependența. Apoi, problema personajului. Romanul va fi scris la persoana I, un roman subiectiv deci. Dar e o persoana I mai aparte, în sensul că nu va descrie o simplă subiectivitate. Personajul meu a fi în același timp un narator omniscient, un fel de lector in fabula. Un personaj central difuz deci, un personaj care nu va părăsi nicio secundă trama romanului și va filtra fiecare element prin optica proprie. Romanul se poate prezenta sub forma unei lecturi a unui alt roman sau sub forma unui jurnal, e o specie în orice caz hibridă. Principala trăsătură a romanului trebuie să fie stilul. Stil caracterizat prin viteză, concizie, o oarecare exactitate întotdeauna variabilă în funcție de părerea personajului cu privire la ceea ce se întâmplă. (p. 166)

În plus, trece, uneori brusc, la un flux al conștiinței care se întinde pe mai multe pagini, într-o nebunească desfășurare de gânduri, evenimente, idei, vorbe care au ca scânteie decăderea personajului prin reîntoarcerea la alcool și alte substanțe după o vreme în care a fost „clean”. Acele pagini pot părea ambigue, dar nu și pentru cineva care a experimentat beția cruntă. Celelalte personaje sunt și ele descrise cât trebuie, au partea lor în roman, nu sunt puse acolo de decor, iar autorul nu folosește în mod excesiv un limbaj vulgar, nu apelează decât rareori la argou și eu cred că acesta este un plus, nu pentru că aș fi vreun pudic, ci pentru că unii autori exagerează în mod voit cu acest limbaj pentru a obține un efect artistic de multe ori ratat. Rareori am înțeles cu adevărat de ce un autor folosește acest limbaj (vezi romanul lui Adrian Schiop). Fulaș nu are nevoie, cuvintele simple sunt uneori mai tari decât orice înjurătură, iar atmosfera pe care a creat-o este destul de violentă și de încărcată psihologic.

Se vede clar formația de filolog a autorului și seriozitatea demersului său. Este un roman muncit, gândit, scris alert, cu o poveste dură ca un pumn în plexul solar. Nu știu exact cum este la , însă romanul lui Fulaș pare cât se poate de veridic și de documentat.

Dependența este un proces format din mai multe lucruri. Printre ele enumăr aici abuzul d o substanță sau mai multe, abuzul continuat, imposibilitatea de a întrerupe consumul, decăderea fizică și psihică a consumatorului. Odată cu instalarea dependenței calitatea vieții scade, totul pare să se destrame în fâșii din ce în ce mai subțiri. (pp. 54-55)

Acestea sunt fâșiile de rușine din titlu, un titlu care inițial mi-a displăcut, dar pe care am ajuns să îl apreciez după lectura romanului. Nu știu dacă este Cristian-Fulassau nu bazat pe viața lui, dar, așa cum au demonstrat teoreticienii autoficțiunii (nu zic că este chiar o autoficține, dar are accente), nici nu contează prea mult cât este real și cât nu, ci contează rezultatul. Oricum, niciodată un personaj pe care l-ar chema Cristian Fulaș nu va fi chiar omul Cristian Fulaș și întâmplările pe care le descrie el nu vor semăna în totalitate cu ce își amintesc alți participanți la aceleași evenimente. Ce contează este calitatea scriiturii și puterea ficțiunii de a transforma o poveste în literatură. Autorul scrie, la un moment dat, despre un grup de bețivi cu care se înhăitează personajul, că poveștile lor ar putea da naștere multor romane. Sunt de acord, dar e nevoie de un scriitor pentru a face asta.

Povestea contează foarte mult în economia unei narațiuni, dar important este și modul în care este condusă prin condei. Marginalul său (în fapt, toate personajele sale sunt niște marginali) reprezintă chintesența decadenței și a ratării, dar și posibilitatea unei reîntoarceri la normal. Analiza psihologică, etapele prin care trece, relațiile cu alte personaje, de exemplu sora sau mama lui, gândurile sale sunt particularități care individualizează acest roman.

nu pare un roman de debut, ci unul scris de o mână sigură, experimentată. Am mai observat și faptul că romanului îi lipsește aproape cu desăvârșire umorul, dar compensează prin absurd și cinism, care dau o anumită savoare narațiunii. Romanul rezistă inclusiv la relectură și acesta este un test hotărâtor de încercare a calității scriiturii.

Titlu: Fâșii de rușine
Autor: Cristian Fulaș
Editura: /Gestalt Books
An apariție: 2015
Număr pagini: 272

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 234