Crăiasa Zăpezii – Michael Cunningham

craiasa-zapezii_1_produsMi-ar plăcea să vă spun că cel mai recent roman al scriitorului american Michael Cunningham, „Crăiasa Zăpezii”, apărut în 2014, are ceva în clin sau în mânecă cu binecunoscutul basm omonim al lui Hans Christian Andersen, însă adevărul este că distanţa dintre cele două scrieri nici că ar fi putut fi mai mare.

Cu albul său omniprezent şi răceala zăpezii care se infiltrează pe nesimţite în orice aspect al vieţii, „Crăiasa Zăpezii” nu este, în cele din urmă, decât o metaforă bine construită la adresa basmului scriitorului danez, iar paralele firave trase între cele două lucrări nu servesc decât la cufundarea cititorului într-un soi de moleşeală plăcută, primordială, ducându-ne cu gândul la faptul că, în definitiv, poate chiar acesta a şi fost scopul lui Cunningham: să creeze pentru acest roman acelaşi efect post-lectură pe care l-am putea avea atunci când citim şi ultimele cuvinte dintr-un basm. O senzaţie dulce-amăruie de năzuinţă oarbă, melancolie optimistă şi tristeţe… albă. Deşi nu este o repovestire, „Crăiasa Zăpezii” poate fi privit drept basmul inversat al unei generaţii întregi din secolul XXI, în care copiii sunt adulţi, trandafirii sunt iubirea, Crăiasa este singurătatea şi lipsa unui scop concret, iar gheaţa din inimă pierderea oricărei credinţe şi a oricărei speranţe.

Concentrată asupra unui grup restrâns de locuitori ai New York-ului, acţiunea romanului îl evidenţiază, totuşi, pe Barrett Meeks, un tip gay de aproape patruzeci de ani, care, într-o noapte, pe când se plimbă în Central Park, trăieşte o experienţă dintre cele mai ciudate: acesta vede o lumină stranie pe cer, un „ochi” al divinităţii care pare să privească înspre el şi să-i recunoască existenţa pe pământ. Precum un râu care se tot despică şi se tot împarte în braţe, Barrett este punctul de plecare pentru introducerea în scenă şi a celorlalte personaje ale romanului, fiecare cu povestea sa unică şi surprinzătoare, fiecare ducând o existenţă banală, însă fermecătoare prin natura sa eclectică: Tyler, fratele mai mare al lui Barrett, un muzician (aproape) ratat care nu reuşeşte să se lase de droguri, Beth, iubita bolnavă de cancer al lui Tyler, Liz, cea trecută de cincizeci de ani, dar care umblă în continuare cu tipi sub treizeci de ani, Andrew, tipul sub treizeci cu care umblă Liz şi care este de asemenea dependent de droguri, precum şi alte figuri episodice, la fel de stridente, care completează în mod binevenit acest tablou de stranietate.

1432Vă spuneam că albul este omniprezent… Se pare că Michael Cunningham a ales să păstreze această valenţă întunecată, malefică a non-culorii Crăiesei Zăpezii, legând-o de prafurile pe care le trag pe nas Tyler şi Andrew, de hainele pe care le poartă Beth în perioada bolii sale, de aşternuturile imaculate ale patului în care aceasta zace în zilele cele mai rele de boală, de răceala zăpezii şi de felul în care contururile lumii par să se estompeze în timp ce aceasta se aşterne strat după strat, fără a putea fi oprită de nimeni şi de nimic, de pereţii locuinţei lui Tyler şi a lui Barrett, pe care un strop de culoare i-ar destabiliza şi ar produce haos în mintea celui din urmă. Crăiasa nu mai este o forţă a naturii, o fiinţă supranaturală, o creatură cu chip de femeie. Nu. În secolul XXI, ea este acel gol alb, parcă infinit, din sufletul fiecărui om, săpat parcă şi mai adânc de acumularea incertitudinilor, a tristeţilor, a poverilor vieţii, a gustului amar al ratării. Nici Barrett (sau mai ales el) nu este ferit de această prăpastie albă în care pare să se scufunde continuu, deşi acea bizară lumină pe cer, pe care nu ştie dacă a văzut-o într-adevăr sau doar şi-a închipuit-o, îi menţine vie în suflet pâlpâirea speranţei şi a sentimentului că, totuşi, existenţa sa a fost recunoscută de „cineva” acolo sus. La fel ca şi micuţa Gerda din basmul lui Andersen, Barrett, în ciuda obstacolelor care se tot încăpăţânează să-i răsară în faţă, izbuteşte să-şi păstreze acea inocenţă interioară, care nu-i permite să se lase bătut, care îl face să persevereze în căutarea sa metaforică a lui „Kay”.

„Nu-şi poate alunga convingerea că există un ochi în apă, niciodată vizibil, dar permanent prezent, care nici nu se bucură şi nici nu se întristează când îl vede, dar de fiecare dată e oarecum conştient că el a revenit.” (pag. 199)

Infuzat în mod subtil şi cu îngrijorări politice, luări de poziţie (deşi, trebuie admis, prin intermediul unui Tyler drogat cu cocaină), meditaţii filosofice la adresa vieţii şi a posibilei existenţe a unei divinităţi, „Crăiasa Zăpezii” de Michael Cunningham este o lectură captivantă, în special prin prisma noilor unghiuri din care autorul alege să prezinte un mănunchi de vieţi obişnuite, fade, dar ale căror resorturi interioare funcţionează în modul cel mai complex şi fascinant cu putinţă. Crăiasa lui Cunningham o fi o plăsmuire a imaginaţiei umane, însă multiplele forme pe care le poate lua aceasta o fac încă şi mai periculoasă decât Crăiasa lui Andersen. În fiecare zi ducem lupte după lupte cu cea dintâi, pe când pe cea din urmă nu a văzut-o nimeni niciodată, decât poate copiii obraznici în somnul lor.

„Oamenii sînt mai mult decât crezi că sînt. Dar sînt şi mai puţin. Totul e să ştii să-ţi alegi drumul printre cele două.” (pag. 133)


Autor: Michael Cunningham

Editura: Polirom

Colecţia: .

Traducător: Anca-Gabriela Sîrbu

ISBN: 978-973-46-4901-3

Nr. pagini: 240

Anul apariţiei: 2014

Preţ orientativ: 27.95 RON

Sursa foto: aici, aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Loredana Malic

Loredana Malic
Atunci când coboară cu capul din nori şi nu mai visează cu ochii deschişi la happy-ever-afters, Loredana este o traducătoare înnebunită după lectura în aer liber din timpul verii, muzica orientală, fâşâitul mării în urechi şi ceaiurile cu scorţişoară băute iarna. Este ferm convinsă că, în viaţă, fericirea poate fi atinsă prin simplitate, bunătate şi iubire.