Pentru a scrie un roman în zilele noastre ai nevoie de foarte multe ingrediente, de noutate, fiindcă publicul începe să se plictisească de vechile rigori lăsate din străbuni. Dacă te preocupă prea mult romantismul neîmplinit altoit cu nostalgii din copilărie, riști să devii o versiune a lui Creangă ce posedă suferințele tânărului domn Werther – o combinație la care nu mă pot gândi. Tristețea, sexul, suferința, angoasa, depresia, obsesivitatea-compulsivă, disperarea sunt terenuri întinse și numai bune de lucrat, dar nu oricine poate s-o facă. Dacă nu știe exact ceea ce caută și se afundă în necunoscut, scriitorul riscă să dea cu bâta în balta literaturii.
Secretele universului editorial ne dau bătaie de cap: cum scriem, despre ce, ce influențe sunt pozitive asupra noastră/a operei? Unii se mai întreabă (încă), în 2015, cum să scoată bani din scris, ca și cum ne-am întreba de ce scutul de la Deveselu nu poate feri întreaga Românie de un eventual atac al rușilor. Va să zică, nu pot să spun clar și răspicat că sunt o fană teribilă a prozei contemporane de baștină și fanatismul meu nu se ridică la nivelul superficial al ideii de a citi doar ceea ce e la modă, doar ceea ce a apărut anul ăsta sau cele mai vândute cărți. Marea mea mirare constă în faptul că unii dintre puținii prozatori români contemporani care îmi plac nu sunt atât de promovați, deși merită să fie răsplătiți, dar probabil că aici e vorba despre o serie de instrumente la care nu avem acces.
Lista mea cu prozatori contemporani români a mai câștigat zilele acestea un nume: Cosmin Perța. Romanul Teofil și câinele de lemn l-am citit înainte să citesc În urmă nu mai e nimic. Am rămas plăcut surprinsă de alegoriile sociale cu inflexiuni către divinitate, doze echilibrate de SF și fantasy, un roman foarte bine scris, cum nu am prea văzut în ultima vreme pe piață. Iată că nici în romanul În urmă nu mai e nimic lucrurile nu s-au schimbat atât de tare: avem aceeași tentă spirituală care capătă dimensiuni monarhice, dedublări ale conștiinței și o raționalitate febrilă, care afundă și scoate cititorul ca într-un ritual asemănător al botezului. 
Povestea în sine e cam așa: un puști de 11 ani e martor la moartea bunicului care l-a crescut. Pentru că bunicul reprezenta cuvântul „familie”, puștiul se simte dezdănăjduit și trece prin cele cumplite furci caudine lăsate de dispariția cuiva: întrebări fără răspuns, visuri spulberate, durerea acceptării. Personajul (mai mult decât un personaj clasic) „fata-dracului” care îi apare în minte și care-i vorbește constant simbolizează, cred, partea întunecată pe care orice copil traumatizat o posedă, parte care încearcă să-l stăpînească în totalitate. Conștient de existența alegoriilor: viață-moarte, bine-rău, că acestea patru formează un carusel în care omul se zbate și își desăvârșește soarta, puștiul simte nevoia de apropierea de Dumnezeu. Se spovedește, e botezat și primit la mănăstire. Gândurile necurate, adică fata dracului, dispar pentru o vreme, dar nici cel mai puternic sfânt nu poate proteja omul de necurat.
Păcatul mortal, cel mai mare păcat dintre toate, este mândria, de acesta, fiul meu, să te ferești, îmi spunea părintele Sofronie. Mândria numai cu smerenie poate fi înfrântă, dar unde-i mândrie nu poate fi și smerenie, când mândria te cuprinde cu totul ești în mare pericol.
M-am gândit că mândria poate fi un pericol, este distrugătoare pentru că te face, bucată de lut, să te crezi Dumnezeu, dar m-am gândit apoi că mândria nu-i poate atinge pe toți oamenii, pe cei umili din fire, pe cei năpăstuiți de soartă, pe săraci și pe nenorociți mândria nu prea-i poate ajunge, astfel ei în hibele și bolile lor sunt fericiți, sunt feriți de păcatul capital, de mândrie și au acces mai ușor la Dumnezeu.
