Comori în Viena

Despre „Rock in Vienna” (4-6 iunie) am scris, însă despre celelalte multe şi plăcute descoperiri urmează să vă povestesc aici.

În Viena am ajuns, pentru prima oară, entuziastă şi doritoare să aflu multe doar că singura persoană de la care aş fi putut afla câte ceva legat de viaţa culturală a vienezilor era prietena mea, pictoriţa Carmen Stănescu Kutzelnig, stabilită aici de câţiva ani buni. Iar drumul până la ea era planificat în ultima zi de şedere în capitala Austriei. Până atunci de undeva trebuia să pornesc. Hai-hui! La voia întâmplării! În definitiv, eram conştientă că nu puteam lua decât un vag puls al Vienei peste straturile grele de istorie şi artă scrise în mult mai mult timp decât puteam eu cuprinde. Încă din prima zi, ochii mei camere de filmat s-au făcut. Vienezii au infrastructură pusă la punct, nemţeşte! Străzi largi, curate, clădiri vechi, multe în stil medieval, bine întreţinute. Oameni relaxaţi şi semafoare cu fetiţe. Restaurante, muzee, palate, Gustav Klimt, Klimt, Klimt, Klimt şi Mozart oriunde arunci privirea.

Ave, Klimt!!!

Chiar dacă este de greu şi injust să comparăm, oricine vizitează Viena poate deduce, printr-un raţionament simplu, în doi biţi, cam asta: vienezii ştiu să facă bani de pe urma turiştilor. Klimt e pe toate alea, de la bombonele, căni, ceasuri, tricouri la genţi, vaze etc. Şi mă gândeam eu aşa ce fraieri suntem că şi noi avem, da’ n-are cine. Avem un fixism: Dracula. Asta pentru că li s-a pus altora pata, nişte străini care cunosc foarte bine istoria ţării noastre, mai bine decât noi, nu? Oare chiar nu găsim în picturile lui Grigorescu, Tonitza sau alţi celebri de-ai noştri ceva reprezentativ de pus pe căni şi tricouri să ştie şi alţii că avem şi noi? De Brâncuşi câtă lume nu a auzit? Ohoo! Sau Herni Coandă nu merge? Nu mai spun de Geroge Enescu! Ce, numai ei au cu ce se lăuda? O fi fost Mozart un geniu dar nici cu ai noştri nu mi-e ruşine.

Ca o paranteză, scena principală de la concertul de rock avea o draperie imensă cu celebra pictura a lui Klimt, The Kiss. Eu una, deşi ştiam câte ceva despre Klimt, văzându-l peste tot mi-a stârnit o curiozitate suplimentară de a săpa mai mult. Dacă e peste tot?!

Este lesne de înţeles: obiectele acestea stupide, din care vienezii fac bani, sunt, în definitiv, mesageri culturali sau „ambasadori” cum este la modă să se spună. Toată lumea este câştigată!

Dar să nu mă întind prea mult pentru că încă mai am de spus!

Unde-s ziarele culturale?

Din chioşc în tarabă, din tarabă-n chioşc, am întrebat în stânga-n dreapta dacă au ziare de cultură sau de literatură. Mi s-a răspuns simplu că au foarte multe însă în care sunt inserate destule articole culturale. „Falter” ar fi cel mai elaborat însă, îmi rezerv o doză de dezinformare, datele culese pe fugă pot fi incomplete. Oricum despre evenimente, obiective turistice şi artişti afli de pe afişe din metrou, bannere, ziare gratis sunt peste tot.

Greu să culegi informaţii dacă nu ştii încotro, mai ales că eram pentru prima oră în Viena. Mă simţeam la fel de dezorientată ca în faţa simpaticelor indicatoare din Timişoara care te îndrumă către „Toate direcţiile”. Încotro? Dumnezeu cu mila! Aşa a şi fost!

A doua zi dimineaţa, la hotel, au început primele semne ale unei conspiraţii divine.

M-am aşezat la o masă în restaurant, pe care era şi „Falter”. Am început să răsfoiesc, nu înţelegeam decât pozele. Apoi apare un băiat, care ne întreabă în engleză, cum ne simţim în Viena. Apoi, de unde suntem? Imediat ce i-am răspuns, ne-a returnat, franc în română: ştiam eu! L-am întrebat despre ziarele vieneze de cultură. Nimic nou. Însă mi-a povestit despre comunitatea de români din Viena, care este, de altfel, destul de activă. Valer, băiatul de la care a început conturarea drumului pe care, inevitabil, aveam să-l parcurg, lucrează la hotelul unde am fost cazaţi, s-a născut în Austria şi vorbeşte foarte bine română. Nu-şi refuză nevoia de a cunoaşte şi se pare, ni cea de a se implica în activităţile culturale. Jos pălăria! Mulţam fain, Valer!

Lui Valer îi datorez o altă preţioasă informaţie. În Viena există şi un Jurnal Românesc, despre care o să detaliez mai jos. Tot de la el am aflat despre ICR-ul din Viena, condus de Irina Cornişteanu şi Asociaţia Culturală „Mihai Eminescu” a cărei directoare este Laura Hant. Nici în rupul capului nu m-aş fi gândit că puteam să aflu atâtea, în cadrul unui hotel. Suprizele nu s-au terminat aici, Valer ne-a oferit şi o invitaţie la o lansare de carte, care avea să aibă loc pe 4 iunie.

A fost un BUM de informaţii la care nu mă aşteptam, sincer. Căutam despre vienezi şi am ajuns la fraţii noştri. Mai bine de-atât nici nu se putea.

Carmen Stănescu Kutzelnig – pictoriţă româncă în Viena

A doua zi ne-am oprit în vizită la o foarte scumpă prietenă şi pictoriţă, Carmen Stănescu Kutzelnig. Eu şi soţul meu am fost trataţi regeşte, răsfăţaţi, puşi la masă, răcoriţi cu limonadă şi îngheţată. Apoi Carmen şi soţul ei, Albert, ne-au prezentat casa plină de tablouri. Rai, ce mai! Am stat mult de vorbă şi încă ne-am mai fi spus multe. Conspiraţia avea să-şi mai arate o faţă şi aici. Dând dintr-una într-alta am ajuns să aflăm că şi ei aveau invitaţie la aceeaşi lansare de carte despre care vă povesteam mai devreme aşa că am convenit să ne revedem a doua zi la sediul ICR.

Lansare de carte, „Cărarea împărăţiei”, în limba engleză, a părintelui Arsenie Boca

Puţin cam pe fugă şi total nepotriviţi ca ţinută pentru o lansare de carte, tricouri negre, pantaloni trei sferturi, gablonzuri, pentru că, na, ultima zi de concert şi ultima seară în Viena. Cum puteam rata aşa ceva?

Carmen mi-a făcut cunoştinţă directoarea ICR-ului din Viena, doamna Carmen Cornişteanu. Lansarea era adresată cărţii traduse în engleză, „Cărarea Împărăţiei” scrisă de părintele Arsenie Boca. Invitaţi de bază au fost părintele prof. dr. Constantin Necula şi traducătorul cărţii, Ion Socol. Pentru mai multe informaţii despre lansare vă invit să citiţi articolul publicat pe site-ul Jurnalului Românesc.

Exact înainte de-a pleca m-am trezit cu o carte vizită de la un „băiat” care stătea în dreapta mea, în picioare, în timpul lansării şi filma. Fără să acord prea mare atenţie deşi surprinsă, grăbiţi fiind să prindem ultimele concerte rock în Viena, i-am mulţumit şi ne-am îndreptat spre ieşire. Cum lucrurile nu se pot aşeza decât în favoarea rotunjiri acestui cerc de informaţii, în antecamera clădirii ICR-ului, pe o masă, erau expuse o mulţime de exemplare din Jurnalul Românesc. Ştiam că există însă nu mă aşteptam să intru în posesia lui atât de repede.

Despre Jurnalul Românesc din Viena fondat de doi clujeni

Bun, odată întoarsă acasă, în România, simţeam nevoia de lămuriri. Starter-ul a fost cartea de vizită, apoi, via canale de socializare am ajuns să vorbesc cu Ionică Armanca, unul dintre fondatorii Jurnalului Românesc din Viena. Aşa am aflat că ziarul a fost conceput la iniţiativa lui şi a clujeanului Ionuţ Ţene. A apărut anul trecut în octombrie şi „este singurul ziar românesc tipărit din Austria care apare şi se vinde în magazinele Tabak Trafik, magazinele de specialitate”, după cum ne informează Ionică Armanca. Tot de la el am aflat că ziarul este bilunar şi că a ajuns, deocamdată al un tiraj de 5000 de bucăţi. Nu e rău, zic eu. Din cât am observat, la cât sunt de entuziaşti şi implicaţi, cred că tirajul va creşte, însă nu doar asta este important, important este că avem în Viena români cărora nu le sunt indiferenţi românii. Le doresc mult succes pe mai departe şi sunt cu ochii pe ei.