Cei şapte nebuni – Roberto Arlt

O carte cum puţine mi-a fost dat să citesc, „Cei şapte nebuni” (1929) de Roberto Arlt oferă un periplu fascinant şi cu adevărat şocant, pentru vremea sa, prin ideile şi năzuinţele unui tânăr inventator, Remo Augusto Erdosain, a cărui existenţă este atinsă de ciuma angoasei sufleteşti, tipică, pare-se, începutului de secol XX.

Considerat primul scriitor modern din Argentina, Roberto Arlt a servit drept model cunoscuţilor scriitori Ricardo Piglia şi Roberto Bolaño, iar Julio Cortázar îl recunoştea ca maestru. „Cei şapte nebuni”, al doilea roman din cariera literară a lui Arlt, sparge tiparele scrierilor tradiţionale argentiniene şi evocă, în schimb, o atmosferă impregnată de deziluzie, de tristeţe şi chiar de nebunie. Personaje diverse şi ciudate, ca nişte caricaturi ale realităţii, se perindă de la un capăt la celălalt al romanului, asemuind în mod izbitor lumea creată de acestea cu aceea dintr-un film noir.

Personajul principal, Erdosain, se autoproclamă un individ neînţeles, angoasat, care îşi sondează încontinuu abisul sufletesc prin acţiuni care de care mai absurde şi mai abominabile, poate-poate va descoperi un petic liber, curat, care să-i ofere o nouă senzaţie în viaţa sa monotonă. Încă de la primele pagini, nebunia incipientă a lui Erdosain transpare clar din fapta sa de furt, şi nu atât din furtul în sine, cât din cheltuirea banilor furaţi pe băutură, bordeluri şi nimicuri. Un adevărat paradox, bărbatul se întristează la gândul că ar putea să folosească acei bani pentru a-şi îmbunătăţi traiul său şi al nevestei, însă îi risipeşte aiurea, fără sens, din simplu motiv că viaţa nu are sens, aşa că de ce s-ar mai chinui?…

„Eu însumi sunt descumpănit, nu sunt cel care sunt şi, totuşi, ceva trebuie să fac ca să fiu conştient de propria-mi existenţă, ca să mi-o afirm. Asta e, ca să mi-o afirm. Pentru că eu sunt ca un mort.” (pag. 76)

Intrând într-un anturaj cel puţin bizar, format din figuri reprezentative ale viciilor omeneşti, Erdosain descoperă un nou posibil sens al vieţii sale. Pe de o parte, acesta doreşte să se răzbune pe Barsut, vărul soţiei sale, cel care i-a provocat dintotdeauna repulsie şi agitaţie interioară, iar pe de altă parte, doreşte să ia parte la înfiinţarea unei noi societăţi, a unei noi ordini sociale şi religioase.

Deşi apărut în 1929, „Cei şapte nebuni” surprinde prin ideile moderne postulate cu fervoare de Astrolog, iniţiatorul proiectului noii ordini, şi de departe cel mai complex şi intrigant personaj din carte, cât şi prin intuiţia aproape proorocitoare a lui Arlt, vizavi de sentimentul crescând de sufocare în mediul urban, de dorinţa de evadare în natură, de pierderea treptată a credinţei într-o forţă divină. Punctul de bifurcaţie, însă, este marcat de discursul informal ţinut de Astrolog în prezenţa lui Barsut şi a lui Erdosain, din care cititorul deduce că noua societate va avea caracter de dictatură, şi că se doreşte ca noii conducători ai acesteia să joace rolul unor zei faţă de suflarea de rând, care, din disperare şi în lipsa manifestării explicite a lui Dumnezeu, îşi vor întoarce capetele şi sufletele către aceştia. De aici şi nebunia menţionată mai sus. Noua societate va fi instaurată prin vărsare de sânge (conform spuselor lui Lenin: „Ce drac de revoluţie mai e şi asta, dacă nu împuşcăm pe nimeni!”, pag. 119), va fi condusă prin teroare şi va rezulta într-o selecţie forţată a câtorva sute din cei mai buni indivizi ai fiecărei rase, care vor fi izolaţi pe o insulă şi care vor reprezenta bazele noii omeniri. Cel puţin acesta este planul.

„O aristocraţie de cinici, tâlhari suprasaturaţi de civilizaţie şi de scepticism, va pune mâna pe putere, cu el în frunte.” (pag. 247)

Roberto-Arlt-cei-sapte-nebuni Erdosain, deşi atras de gândurile „măreţe” ale Astrologului şi ale şlehtei sale de ajutoare, nu are în vizor decât uciderea lui Barsut, sperând astfel să descopere o zvâcnire, oricât de mică, a sufletului său amorţit. Precum o păpuşă matrioshka, prin faptele sale de adulter, furt, batjocură, Erdosain se leapădă pe rând de straturile de civilizaţie, care îi protejează miezul crud al fiinţei, iar crima pare ultima şansă de a descoperi ce se află cu adevărat în acel miez, ce anume ascunde comportamentul politicos al omului în societate.

Deşi un studiu foarte amănunţit şi foarte bine realizat al unei gândiri „otrăvite” cu microbul depresiei şi, chiar mai mult, al nebuniei, „Cei şapte nebuni” dezamăgeşte parţial prin lipsa de vitalitate a construirii diverselor personaje din jurul lui Erdosain. Concentrat pe alocuri mai mult pe cantitate decât pe calitate, Arlt pare să piardă din vedere importanţa rolurilor jucate de Barsut, de Peştele Melancolic, de Căutătorul de Aur în raport cu personajul principal. Prezentarea separată a acestora, în diverse ipostaze-cheie ale vieţii lor, nu ajută nici ea la descurcarea iţelor ce par să se împletească din ce în ce mai strâns, mai neinteligibil, spre frustrarea cititorului.

Romanul lui Roberto Arlt este o radiografie pe cât de fascinantă, pe atât de ameţitoare a societăţii argentiniene de la începutul secolului XX. Desigur, aceasta este doar o alternativă brută a gândirii neexprimate din acea perioadă, însă punctează în mod precis şi dureros „bubele” unei societăţi corupte de numeroasele vicii omeneşti, toate având aceeaşi destinaţie finală: nebunia.