A fost odată ca niciodată un copil căruia îi plăceau poveștile. Nu știa el să citească în acele vremuri, dar avea o bunică bătrână de când lumea, care îi spunea povești sau i le citea dintr-o carte mare cu poze. Și copilul a crescut mare, a învățat literele (apoi a făcut Literele) și a început să își citească singur poveștile. Într-o zi el și-a spus: Eu sunt Aleodor Împărat și Făt-Frumos din lacrimă, dar și Harap-Alb, Făt-Frumos, fiul iepei, iar alți copii erau zmei, o vecină era Sfânta Duminică, o alta era Sfânta Vineri, un tată de fete era Verde Împărat și cățelul era de fapt un cal năzdrăvan. Dar copilul a crescut mare, i-a picat la Bac Harap-Alb și atunci nu i-a mai plăcut. Apoi a ajuns în Valea Plângerii, singura care avea metrou și cluburi, și uitase de tărâmul magic al poveștilor. Dar simțea un dor nemaivăzut de a se plimba iar pe un cal năzdrăvan prin lumea miticilor eroi de basm. Nu e de mirare că orice copil a crescut cu povești, fiindcă aceste povești spun despre lume mai mult decât orice altceva, și un copil are nevoie să afle ce e bine și ce e rău, ce se întâmplă dacă faci anumite lucruri sau dacă ieși din vorba dată.
Tot în acea vreme, trăia și un scriitor și traducător care nu uitase nici de copilărie, nici de basme. Numele lui este Florin Bican și tare mult îi mai plăcea să dea în mintea copiilor, să se joace cu basmele, să le repovestească pentru tineri și de ce nu, și pentru cei mai puțini tineri, fiindcă vremea poveștilor nu încetează niciodată. Și acesta a scris o carte care se numește Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși. După o idee de Dragan Ibrahimovici, Editura Arthur, 2014. Dar nu este doar o carte simplă, ci, așa cum îi plăcea copilului, una cu frumoase ilustrații făcute de Mircea Pop. Autorul a auzit aceste povești și le-a transcris în carte. De fapt, povestea începe cu un copil, Doru, căruia pesemne îi era dor de povești, care merge împreună cu părinții lui într-o excursie și ajunge din întâmplare într-o poiană magică unde se ținea Paștele Cailor. Locul aceasta era populat de toate personajele din basme, care se strânseseră acolo. Cu ce scop,
aflară ei de la veselii lor însoțitori, al căror număr sporea cu fiecare pas, că o dată (ca niciodată) pe an, eroii poveștilo se adună să asculte o poveste împletită din mai multe povești. Ascultând-o, își aduc mai bine aminte cine sunt, și, renăscuți din cuvintele poveștii ascultate, pot da viață mai departe propriilor lor povești. Altfel s-ar ofili, și odată cu ei s-ar ofili și povestea lor. (p.15).
Anul aceasta era rândul cailor năzdrăvani să își spună aventurile, iar poveștile lor sunt bineînțeles și poveștile stăpânilor lor. Florin Bican, ajutat de caii
năzdrăvani, dar și de Doru, își amintește de marile basme și povești românești și le include pe toate într-o mare poveste, adusă la zi, până în timpurile moderne, iar în interiorul acestei mari povești își au locul și fragmente din vechile povești. Ba mai mult, toate poveștile se întrepătrund. În vremea de demult aflăm că toți eroii de basm, toți caii, Gheunoaiele, Scorpiile, Împărați Verzi sau Roșii, Spânul, Omul Roșu, prințesele, Feții Frumoși și toate celelalte ființe s-au întâlnit în timpul vieții lor unii cu alții, ba chiar s-au ajutat unii pe alții, mai mult, unele personaje s-au metamorfozat în altele. Și caii sunt ce care își amintesc această mare poveste a poveștilor, iar pe măsură ce o spun înțelegem și mai bine cum a luat ființă Spânul, cine era Jumătate de Iepure Șchiop, cine era Jumătate de Om, cine era Sfânta Duminică sau cum au luat naștere caii năzdrăvani.
Florin Bican, după cum este legea pe aceste tărâmuri, a dat vorbă în țară după ce a publicat cartea cailor năzdrăvani și putem citi într-o revistă din zilele noastre, Dilema Veche, cum s-a hotărât asupra alegerii poveștilor:
Am ales basmele cu caii cei mai ofertanţi – cai cu personalităţi pitoreşti şi contribuţii remarcabile la coagularea naraţiunii – al căror discurs avea o amprentă stilistică suficient de bine definită pentru a putea fi trecută la persoana întîi. Astfel, am rechiziţionat caii din două basme culte, „Harap Alb“ (Ion Creangă), şi „Făt-Frumos din lacrimă“ (Mihai Eminescu), pe care le-am împletit cu patru basme culese de Petre Ispirescu – „Voinicul cel fără de tată“, „Făt-Frumos cu părul de aur“, „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte“ şi „Aleodor împărat“, ultimul aducînd în scenă un erou pedestru, care îşi va dobîndi calul năzdrăvan abia la final, plătindu-l, shakespearian, cu un regat.
Nu o să mă apuc acum să povestesc povestea poveștilor, cartea aceasta o face mai bine decât aș putea eu vreodată să o fac, dar vă pot spune ceva despre ursitoare, de exemplu:
Pe vremea aceea, ursitoarele nu erau ca azi, niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii: ”Cât mai stăm, fată?”. Nicidecum, pe vremea aceea, ursitoarele chiar urseau, nu se prefăceau. (p.31).
Și nici Florin Bican nu s-a prefăcut, el a intrat cu totul în lumea poveștilor românești și le-a scuturat puțin de praful cu care se umpluseră în anii din urmă, când copiii au fost, și sunt, mai interesați de gadgeturi decât de basme. Dar tot povestea este cea care ține lumea laolaltă, fiindcă poveștile nu se termină niciodată cu adevărat. Ca un vredinic erou al poveștilor, Florin Bican își însușește cu măiestrie limbajul acestora și îl redă cu o autenticitate de care nu ne îndoim. El reface legăturile dintre ele, sporește minunea lor, adaugă noi aventuri, explică verigile lipsă din unele povești, le aduce în același loc pe toate. M-au încântat în două nopți consecutive cele 267 de pagini ale cărții, cu aventuri curgătoare unele din altele, povești în ramă, povești în dramă, povești în cer, povești pe pământ, povești frumoase și povești mieroase, povești în versuri sau povești ale poveștilor. Nimic nu oprește graiul românesc deosebit regăsit aici din curgerea lui neîntreruptă în țeserea poveștilor. Multe cărți am citit de când mă aflu pe lume, dar nu toate sunt stilizate, iar dintre toate graiurile românești, cel mai frumos mi se pare cel simplu, de basm, încărcat de cuvinte care sună bine și pe care nu le mai știm. Observasem graiul românesc autentic și în romanul Ruxandrei Cesereanu – Un singur cer deasupra lor, dar acolo este vorba despre un alt fel de oralitate.
Ajuns la capătul scurtei mele note despre această carte, cu toate că multe ar mai fi de spus, dar vorba aceea, „ne-om mai întâlni și altă dată și vom mai vorbi despre aceastea”, redevenit din nou copil pentru câteva zile, mai am de spus doar atât: pentru orice copil, această carte va fi un prilej de bucurie pe care nici un joc pe PC nu i-o poate da, iar pentru cititorul mai bătrân va fi un prilej de redescoperire a poveștilor care poate i-au înseninat copilăria, dar și a povețelor de bun-simț și al graiului autentic. Acum mă-ntorc la ale mele, dar pesemne că nu voi scăpa ușor din lumea poveștilor, la care mă voi mai întoarce, ca vântul, ca gândul. Și-am încălecat pe-o șa, și am scris cronica așa!
Autor: Florin Bican
Titlu: Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de înșiși
Ediura: Arthur
Publicată în octombrie 2014
Ilustrații de Mircea Pop
După o idee de Dragan Ibrahimovic
(foto)
