Carmen Stănescu Kulzelnig (n. 1969) la Bucureşti, a absolvit Liceul de arte Nicolae Tonitza, Bucureşti, Academia de Arte Plastice Nicolae Grigorescu (1987), Facultatea de arte decorative şi design, secţia Scenografie(1992) iar în 1998 a urmat Cursurile cu L. Matzic şi J. Svoboda la Institutul Internaţional de Marionete Charleville – Meziere. În 1990 a participat la expoziţiile de scenografie Quadrienala de scenografie de la Praga iar din 1993 până în 2000 se poate lăuda cu o activate intensă pe parte de scenografie, decor şi costume la diverse teatre din ţară: Teatrul Mihai Eminescu, Botoşani, Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, Iaşi, Teatrul Maria Filotti, Brăila, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul National Târgu Mureş, Teatrul de păpuşi Elipis, Constanţa, Teatrul de animaţie Ţăndărică Bucureşti. În portofoliu ei mai putem găsi şi grafică la coperţile colecţiei „Poveşti nemuritoare” – vol 30 ed II, vol 31, 35,36, 41, 59, 60 ed I editura Ion Creangă, Bucureşti, diverse contracte de amenajări interioare, pictură murală, design, pictură în Viena, Expoziţii de grup (Austria şi Spania), Expoziţii personale (Tirol şi Austria) cât şi lucrări în colecţii particulare din România, Austria, Germania, Franţa, S.U.A.
Am auzit tot felul de reacţii negative legate de mediile de socializare ca fiind nişte monştri care încapsulează oamenii în lumi paralele. Poate la unii aşa este însă depinde foarte mult de oameni. Pe Carmen am descoperit-o via Facebook, prieteni comuni, gusturi comune, pasiune pentru artă, de ce nu, o anumită chimie care ne adună pe tipicul nostru. La noi, totul s-a petrecut natural, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Prin martie anul trecut ne-am întâlnit, la propriu, în România, iar anul acesta i-am făcut o vizită în Viena, unde locuieşte de câţiva ani.
Cristina Cîrnicianu: Carmen, mă bucur foarte mult să ne „revedem” chiar şi pe această cale on-line. Abia aştept să ne întâlnim şi în România, poate la o terasă, undeva prin Centrul Vechi. Pe când prin Bucureşti?
Carmen Stănescu Kutzelnig: În Bucureşti am vrut să vin în luna iulie însă a intervenit ceva care m-a ţintuit în Viena. Acum nu mai ştiu când voi veni dar sigur anul acesta.
CC: De cât timp eşti plecată din ţară şi cum ţi se pare acum Bucureştiul faţă de momentul în care te-ai mutat în Viena?
C.S.K.: Am plecat acum 10 ani. Dar am venit acasă an de an. Bucureştiul acum este frumos, mai ales în centrul vechi unde s-a restaurat destul de mult. Şi mă bucur foarte mult de restaurarea şi revenirea la cum era a Teatrului Naţional.
Am arătat poze făcute de mine în centrul vechi unor prieteni austrieci care nu au fost în Bucureşti niciodată şi le-a plăcut foarte mult. Nu le-am spus unde sunt făcute pozele şi i-am pus să ghicească. Mi-au spus că ei cred că sunt făcute în Franţa sau Italia. Desigur că le-am spus apoi că sunt făcute în Bucureşti.
CC: Este bine să fii ghidat de mic spre domeniile pentru care ai chemare. Când şi cum ai descoperit pasiunea ta pentru pictură şi care a fost contribuţia părinţilor tăi în această privinţă?
C.S.K.: Pictura a fost singurul lucru pe care l-am făcut mereu şi cu mare pasiune. De când mă ţin minte pe lumea asta mă ştiu cu creioane colorate sau acuarele. Aceasta era joaca mea. Apoi la şcoala generală, în clasa a 6-a, profesoara de desen mi-a îndemnat părinţii să mă dea la o şcoala de arte, la Liceul Tonitza…pentru că le-a spus că eu am un talent ieşit din comun la pictură şi ar fi păcat să nu îl dezvolt. Aşadar, am dat examen pentru a intra în clasa a 7-a la liceul de arte „N.Tonitza” şi am început să studiez arta. De atunci, nu m-am mai oprit niciodată. Am făcut şcoala generală, liceul şi facultatea de arte.
Este foarte important pentru destinul unui copil ca parinţii săi să îl sprijine şi să îl încurajeze să facă ce simte el că îi place cel mai mult. Probabil că dacă părinţii mei nu m-ar fi dat la şcoala de arte destinul meu ar fi fost cu totul altul. Ştiu sigur că aş fi continuat să desenez şi pictez însă doar ca hobby. Consider că acum fac exact ce a trebuit eu să fac când am venit pe Pământ. Aceasta simt eu că a fost menirea mea, să fiu artist.
CC: Sunt foarte importante studiile, cu toate acestea, ca pictor, ce anume nu te poate învăţa şcoala şi nici un alt maestru, oricât de mare ar fi el?
C.S.K.: Cel mai important este să ai talent. Să ai acest dar de la Dumnezeu. Acesta este singurul lucru care îţi trebuie şi care nu se poate învăţa. Învăţătura îl dezvoltă, dar fără talent nu poţi fi artist. În orice domeniu al artei, nu doar în artele plastice.
CC: Care sunt pictorii tăi preferaţi?
C.S.K.: Am mai mulţi pictori preferaţi. O să spun doar pe cei ce îmi vin în minte rapid acum… Chagall, Velazquez, Goya, Frida Kahlo.
CC: Când mă gândesc la artişti, în general şi la pictori, în special, nu pot să nu am în vedere un act de mare curaj de care dau dovadă. Arta şi creatorii ei foarte greu ajung să fie promovaţi şi răsplătiţi pe măsura valorii lor. Ce se întâmplă, de fapt? Nu este oare suficient să ai talent şi să munceşti mult sau societatea cere şi altceva?
C.S.K.: Nu este suficient să munceşti mult şi să ai talent. Trebuie să ai şi noroc. Trebuie să ai noroc să întâlneşti un manager sau un galerist care să te ia sub aripa lui şi să te promoveze. Dacă nu ai aşa ceva, de unul singur e foarte greu. Acesta este un subiect complicat, sau mai bine zis e mult de vorbit. Dar, esenţa esenţelor asta este.
CC: Ce-ţi place cel mai mult să pictezi?
C.S.K.: Pictez în general ce îmi place, ce văd, ce simt, ce îmi doresc…. Artiştii sunt în general „egoişti”. Prezintă lumii ce vor ei, ce le place lor, îşi prezintă viaţa sau viziunea lor personală asupra vieţii, a unor evenimente sociale, politice, etc. Dar, indiferent ce ar picta ei vor prezenta în lucrări punctul lor personal de vedere. Nici eu nu mă abat. Doar ca eu, în general, pictez lucruri frumoase, poate unele triste sau mai încărcate de emoţii, dar nu voi picta niciodată tragedii. Ele se întâmplă oricum. Nu vreau să aduc în faţa ochilor privitorilor tragediile pe care oricum le văd la TV sau în viaţa lor .
Am văzut chiar azi nişte picturi ale unui artist român ce locuieşte la Viena, nu îi dau numele. Picturile sunt bune, au forţă dar subiectele sunt groaznice. Nu aş putea avea o pictură de-a lui acasă pe perete.
Aşadar, eu pictez partea frumoasă şi sensibilă a vieţii, partea de umor şi de nostalgie….poate chiar de tristeţe cum spuneam, dar niciodată partea groaznică.
CC: Când te apuci de pictat asculţi muzică, ai anumite tabieturi, îţi creezi un anume ambient?
C.S.K.: Da, ascult muzică. Până în februarie anul ăsta ascultam muzică şi când făceam o pauză de pictat beam cafea şi fumam. Dar acum partea cu fumatul nu o mai am….a trebuit să renunţ la fumat, însă a rămas ascultatul muzicii. De fapt, când pictez concentrat, nici nu mai aud muzica, e ceva acolo în fundal. O reaud doar când fac pauză sau când pictura e mai spre final şi nu mă mai concentrez aşa tare.
CC: Ştiu că ai o pisică la care ţii foarte mult. Apare şi ea în picturile tale?
C.S.K: Da, pisica mea e inima mea. O iubesc ca pe copilul meu. Eu nu am putut avea copii, aşa că ea suplineşte acest lucru. Apare desigur şi ea în picturi.
CC: Unde îţi putem găsi şi admira lucrările?
C.S.K.: Picturile reale sunt la mine în atelier, în Viena. Poze cu ele sunt pe facebook, la pagina mea de artist, Carmen Stănescu- Kutzelnig, pe Instagram carmen.stănescu şi pe Fine Art America la linkul : http://fineartamerica.com/profiles/carmen-stanescu-kutzelnig.html
CC: Vienezii sunt recunoscuţi drept mari consumatori şi generatori de artă. Ca pictor român ai simţit din partea lor un tratament aparte? „Capitala iubirii” are disponibilitatea aceasta de a primi cu lejeritate artiştii străini în mediile sau comunităţile de profil?
C.S.K.: Da, aşa este. Şi da, primesc bine orice artist din orice ţară ar fi el. În materie de artă nu are importanţă naţia sau naţionalitatea din care faci parte. Şi cred că în niciun domeniu nu are importanţă acest lucru atâta vreme cât eşti un om plăcut şi bun în meseria ta.
CC: Care sunt cele mai mari mulţumiri pe care le ai atunci când termini un tablou?
C.S.K.: Asta e o întrebare mai grea. Nu ştiu cum să răspund să mă fac bine înţeleasă şi cu cuvinte puţine. Pictura pe care o fac eu, nefiind comandată, e o pictură de exteriorizare a sentimentelor sau gândurilor.
E ca atunci când ai ceva de spus dar nu ai cui spune însă simţi nevoia să te exprimi cumva aşa că ori pictezi, ori compui muzică, ori scrii. Ai ceva în cap, ai ceva pe suflet, ai o idee şi pentru că ai talent, atunci poţi să te şi exprimi cumva. Aşa e şi cu ce simt când am terminat de pictat- am spus ce aveam de spus. Important, neimportant, frumos, urât asta vor spune alţii despre ce am pictat eu.
CC: Te tentează ideea de a te întoarce în ţară? Soţul tău cum priveşte România?
C.S.K.: DA, mă tentează şi mă gândesc la asta deja de câţiva ani. Soţul meu iubeşte România şi pe români, familia şi prietenii mei şi vrea şi el să vină. Nu va simţi lipsa Austriei dacă vom fi amândoi în România.
CC: Când ne-am văzut la începutul lunii trecute, la tine, ţi-am adus nişte cărţi, pe care ştiu că le-ai citit pe nerăsuflate. Te-ai bucurat şi mi-ai spus că-ţi place foarte mult şi că ţi-e dor să citeşti în limba română. Îmi pare rău că n-am luat mai multe la mine. În afară de cărţile de la mine, ce alte cărţi ai mai citit în ultima vreme?
C.S.K.: Cărţile de la tine dintre care una chiar de tine scrisă au fost minunate. Eu primesc carţi din Bucureşti când vin, am o prietenă care cumpără mereu pentru mine -şi din anticariate…..am o mătuşă de la care primesc de asemenea cărţi şi mai cumpăr şi eu.
Citesc ce primesc, desigur, dar ce primesc e de bună calitate şi în primul rând îmi place mie foarte mult. De la mătuşă primesc cărţi scrise de scriitori-scriitoare din Suedia. Sunt poliţiste dar excelent scrise.
Am mai citit, primit de la prietena mea: Carsten Wunn „Bozo şi cu mine ” şi Luli August Sturdza „Aşa s-au întâmplat, aşa le-am povestit.” Acestea sunt cărţile din ultima vreme.
CC: Întrebări încă ar fi multe, mai lăsăm şi pe altă dată. Picturile tale spun multe despre tine, sunt convinsă că cititorii noştri vor căuta mai mult să descopere cu prilejul acestui interviu. Înainte de a încheia, aş mai vrea totuşi să aflu de la tine despre un vis, o speranţă, un gând stăruitor, ceva ce-ţi doreşti să se întâmple într-un viitor poate nu foarte îndepărtat.
C.S.K.: Am două dorinţe mari şi mă gândesc des că ele se vor şi realiza. Prima este să găsesc o galerie serioasă care să mă promoveze. Să expun regulat la ea, să am un galerist-manager care să facă cunoscută arta mea. Nu am avut norocul ăsta până acum deşi am mai avut expoziţii dar nu a fost chiar cum mi-am dorit eu.
Şi a doua dorinţă este să vin în Bucureşti, să pot să îmi construiesc o căsuţă şi să locuiesc acolo cu Albert(soţul meu). Să vin acasă, să pot să stau mai mult cu familia şi prietenii mei.
CC: Mulţumim din suflet, Carmen, pentru amabilitate şi timpul acordat! Mult succes şi te urmărim cu interes!
C.S.K.: Mulţumesc şi eu, dragă Cristina. Să te audă Dumnezeu!
