Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor cu Roger Scruton

beau-deci-exist-o-calatorie-filozofica-in-lumea-vinurilor_1_fullsizeScriu această recenzie pe balconul meu, stă să plouă și eu un pahar de vin ordinar, pe care am dat fabuloasa sumă de 6.99 lei la supermarket, și sunt convins că mi-ar da două palme dacă m-ar vedea și mi-ar turna el un pahar de vin de Bordeaux, dintr-un an în care a plouat îndeajuns de mult încât strugurii să se fi copt îndeajuns de mult pentru a da un vin cu un gust și o aromă irepetabilă. După ce am citit trei zile despre vin, despre legătura lui nobilă cu arta, filozofia, literatura, dragostea, religia, prietenia, scrisul sau muzica am simțit nevoia impetuoasă de a bea un pahar de vin. Nu am ales tocmai un vin de calitate, dar oricum, faptul că un pahar acum e un motiv de bucurie. Data viitoare voi gusta un vin adevărat. De preferință din struguri. E fascinant câte lucruri se pot scrie despre un bob de strugure, despre un anumit sol unde crește vița de vie sau despre un vin în sine. Recunosc că e prima dată când citesc o carte întreagă despre vin și nu am citit chiar orice carte, ci una scrisă de unul din cei mai prolifici și demni filozofi ai zilelor noastre, , care este și un cunoscător desăvârșit al vinurilor, al locurilor unde se produce acesta și al poveștilor din jurul fiecărei podgorii.

Cartea acestuia, Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor, traducere din  engleză și note de Teodora Nicolau, , 2014, a fost o adevărată încântare și cu fiecare pagină citită mă minunam atât de cunoștințele sale vaste despre vin, filozofie, artă, muzică sau istorie, cât și de stilul accesibil, curat și frumos curgător în care scrie. E lucru mare să știi multe, dar e și mai mare să poți împărtăși ceea ce știi cu alții. El, și mi-a adus aminte de o carte de-a unui confrate de-al său, tot britanic, Paul Johnson, îi ia în derâdere puternic pe filozofii care cu cât știu mai puțin, cu atât scriu mai alambicat și dă două exemple: Karl Jaspers și Martin Heidegger. Nu pot să confirm părerea lui, fiindcă nu sunt un expert în cei doi, dar adevărul e că dacă citesc o pagină din Montaigne sau Platon înțeleg ceva și îmi vine să revin, iar dacă citesc o frază din Ființă și timp sau din Filozofia existenței mă întristez brusc. Fiind conservator, Scruton, care a mai fost tradus tot la cu câteva cărți foarte faine, e normal să fie de altă părere decât filozofii modernității, însă m-a mirat să aflu că are o părere bune despre Bertrand Russel sau Wittgenstein, ambii atei, el fiind un catolic convins. Însă oamenii inteligenți nu se opun celor care sunt de altă părere dacă totuși găsesc ceva bun în părerea acestora sau, în cazul filozofiei, în ideile sau sistemele acestora de gândire.

Cartea lui e împărțită în două capitole:  și Deci exist și are o anexă foarte amuzantă, Cu ce vinuri să însoțim cartea pe care o citim. Prima este un fel de mărturisire a evoluției sale intelectuale și personale, laolaltă cu descoperirea tipurilor de vin. Mai exact, de-a lungul vieții sale vinul a fost un companion de nădejde și fiecare etapă a fost marcată de un anumit tip de vin. De la descoperirea faptului că vinul este mai mult decât o simplă băutură până când a început să scrie cartea (în fapt, cea mai mare parte a cărții a fost publicată sub formă de articole în diverse publicații, mai cu seamă The New Statesman, care este un ziar de stânga, dar care a acceptat ca un autor precum Scruton să scrie despre orice altceva decât marile probleme stângiste, ba mai mult, să facă apologia unor practici cât se poate de burgheze) Scruton a învățat constant cum să aprecieze vinul, a descoperit soiuri de vin, a cules povești, fiindcă înainte să spună ce calități are un anumit vin el descrie zona, cu istoria și geografia sa și nu este deloc plictisitor, din contră. În prima parte am fost plimbat prin Franța, Anglia, America, Spania, chiar și România și am descoperit, laolaltă cu , feluri de a gândi vinul sau de a gândi lumea după un pahar de vin. Scruton este un personaj în sine: a terminat filozofia la Cambridge și a avut acolo un mentor deosebit, dr. Picken, un om cult, care știa chineză, japoneză plus alte câteva limbi moderne, știa să cânte la pian, citise tot ce se putea citi, știa artă și, mai ales, știa să bea vin. Și e mare lucru să întâlnelti în tinerețe pe cineva care să te ghideze în drumul tău spre cunoaștere. Acesta l-a inițiat cu o sticlă de vin de Burgundia și de atunci, din clipa în care a înțeles noblețea acestei băuturi, complexitatea tipurilor și arta de a o bea, Roger Scruton și-a început ucenicia într-ale vinului și acum poate să scrie o carte întreagă despre legătura dintre vin și viață. De asemenea, a înțeles o lecție pe care cei mai mulți somelieri nu o știu: aceea că nu poți să dai notă vinului. El dă un exemplu în direcția aceasta:

Încercarea de a descrie aroma unui Lafite e zadarnică. Efectul său asupra nasului, a limbii şi a cerului gurii nu poate fi surprins în cuvinte, şi nu ar trebui să privim cu altceva decât dispreţ noua modă, asociată cu criticii americani ai vinului, cum ar fi Robert Parker, de a acorda puncte fiecărei sticle, de parcă, după o cursă aprigă, una din ele ar fi reputat victoria. Să acorzi puncte unui vin roşu e ca şi cum ai acorda puncte unei simfonii – ca și cum simfonia nr. 7 de Beethoven, nr.6 de Ceaikovski, nr.39 de Mozart şi nr.8 de Bruckner oscilează între 90 şi 95 de puncte. (p.43)

În a doua parte, Deci exist, Scruton devine filozof și pune în discuție legătura dintre vin și religie, problema euharistiei sau a Ființei și o face într-un mod relaxat și ne îndeamnă să destupăm o sticlă cu vin, de preferință roșu, și să o bem pe măsură ce citim. Dacă prima parte este mai poetică, mai cu iz de călătorie, de neseriozitate serioasă și ludică, partea a doua este mult mai complexă și mai focusată pe celelalte probleme pe care le aduce vinul: cunoașterea și adevărul, iar acestea de multe ori merg mână în mână. Pornind de la dictonul cartezian, Gândesc, deci exist, frumos regândit de el chiar în titlul cărții și în împărțirea ei, Scruton se ocupă în capitolul acesta despre existență, despre eu, despre Dumnezeu, despre posibilitatea de a ști ceva cu adevărat și vinul este prezent, fiindcă, după cum frumos spune el: „vinul joacă un rol în redarea a ceea ce intelectul nu poate cuprinde. Prima înghițitură dintr-un răscolește, pe măsură ce alunecă pe gât, conștiința latentă a întrupării mele.” (p. 148)

A treia parte, Cu ce vinuri să însoțim cartea pe care o citim, este cea mai amuzantă și mai relaxată din carte, dar, în același timp și cea mai1423508133980 aplicată, fiindcă nu e ușor lucru să recomanzi un vin care să te însoțească în lectura unui filozof. Trebuie să cunoști bine opera acestuia și să cunoști la fel de bine o gamă largă e vinuri și, mai ales, să le fi încercat. Eu îl bănuiesc pe Scruton că a băut chiar acele vinuri în timp ce citea sau, cel puțin și-a dorit să o facă. Dar de multe ori se joacă. Scrie despre autori diverși din toate epocile și recomandă chiar și vin din Cartagina, dar, cum spune el: „din păcate nu se mai exportă.” Cel mai mult îi plac vinurile seci când citește un fenomenolog, și cele dulci sau bogate când citește un Platon, un Sf. Augustin sau un Kant. Recomandă apa când citim Aristotel, mai ales Metafizica, fiindcă:

pentru a citi cea mai aridă carte scrisă vreodată ai nevoie de multe lichide și de o detașare spartană, pe măsură ce te lupți cu cuvintele. (p. 238),

iar la Heidegger ne îndeamnă:

Ce poțiune l-ar putea completa pe filozoful care ne-a spus că „nimicul nimicnicește”? Cel mai indicat este să duci un pahar gol la buze și să simți  cum nimicul coboară pe gâtlej – gol, gol, gol: iată o experiență care sigur îl va încânta pe adevăratul cunoscător. (p.259)

Să mai spun că finalul cărții este dedicat unui cal, Armăsarul Sam?

După cum reiese din această carte, nici un cal nu poate savura ceea ce mănâncă sau bea, nici măcar lucrurile după care se dă în vânt. Și totuși, Sam are preferințele sale, iar acestea se intersectează cu standardele enologice. De fapt, ovăzul lui nu este niciodată înfulecat mai lacom sau păzit mai strașnic ca atunci când este stropit cu vin rose. (p. 265)

Dacă prima parte a cărții este dedicată desoperirii vinurilor, a doua e dedicată, pe lângă cele scrise mai sus, felului în care se bea vinul. Și foarte important e să urmăm ritualul deschiderii, al aerisisirii și al gustatului, de preferință în compania prietenilor sau al cuiva drag. Nu e recomandat să bem în grabă și nici peste măsură. La sfârșitul celei de-a doua părți a cărții, înainte de anexă, Scruton scrie despre excese și despre cât e de dăunătoare e exagerarea atât băutului în sine, care își pierde din valoare, dar și omuui, care, atunci când se lasă băut de vin, renunță la noblețe. Cartea aceasta este un adevărat deliciu și am învățat atât de multe din ea, și nu numai despre vin, fiindcă multe ori vinul, oricât de bun ar fi, este doar pretextul sau motorul unei conversații, al unei întâlniri romantice, al lecturii sau chiar al sfințeniei și al singurătății. Iar Roger Scrtuton surprinde bine toate acestea într-o carte care merită cu prisosință nu doar o lectură. De îndată ce o să îmi pice pe mână o sticlă de o să reiau lectura, cu mintea limpezită după un pahar.

Autor: Roger Scruton
Titlu: Beau, deci exist
Subtitlu: O călătorie filozofică în lumea vinurilor
Traducere şi note: Teodora Nicolau
Editura: Humanitas
An apariție: 2014
Pagini: 284
Preț: 42 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.