Când am citit pentru prima dată o carte de Arthur C. Clarke (s-a nimerit a fi Sfârșitul copilăriei), nu știam mai nimic despre el, doar că a scris 2001: O odisee spațială, carte ecranizată cu mega succes de Stanley Kubrick. Nici până în ziua de azi, nu m-am trezit din uimirea pe care mi-au provocat-o atât cartea, cât și filmul. Ambele sunt pepiniere de idei și concepte, coborâri în abis și reluări ale unor obsesii pe care orice ființă umană le trăiește măcar o dată în viață. Dacă Odiseea spațială m-a impresionat prin ecranizare prima oară și abia apoi prin carte, Sfârșitul copilăriei a fost un șoc mintal, fiindcă imaginile care mi se formau în creier nu mai conteneau din dezvoltare și tot creșteau și se îmbogățeau. Chiar și acum, la mulți ani de la prima citire, încă mă mai surprind gândindu-mă la Overlorzi și la posibilitățile descrise în carte. Acum nu mai sunt de acord cu toate ideile, dar frumusețea scrierii și densitatea poveștii încă mă mai bântuie. De atunci am mai citit câteva romane și mi-au plăcut: Rendez-vous cu Rama și Orașul și stelele, dar și Fântânile Paradisului, ed. Paladin, 2014.
Din păcate, aceasta din urmă nu m-a captivat atât de mult, ba chiar m-a plictisit în prima parte, vreo 100 de pagini, până când a început cu adevărat povestea. O carte S.F. place în primul rând prin poveste și abia mai apoi prin inovațiile tehnice, prin știința ce devine magie sau prin personajele care înoată împotriva valului. Fântânile Paradisului are câte ceva din toate acestea și multe altele, și în plus am recunoscut stilul autorului și câteva din obsesiile sale mai vechi întâlnite mai ales în Sfârșitul copilăriei (în ambele autorul își imaginează o societate din care religia a dispărut cu ajutorul unor ființe inteligente care ajung în apropierea Pământului și iluminează oamenii), dar totuși îi lipește ceva.
Nu se poate să îți placă toate cărțile unui autor și pe cât de mult am iubit Sfârșitul copilăriei sau Orașul și stelele, pe atât de indiferent m-a lăsat Fântânile Paradisului. Pur și simplu nu am reușit să intru în carte, ba chiar am început-o de două ori până ce am hotărât să o termin. Nu știu ce anume nu m-a convins: personajele, felul în care se îmbină (sau nu se îmbină) firele epice sau scriitura în sine? Greu de zis, poate chiar toate la un loc. În schimb, povestea e una puternică și scriitura e bună, dar nu are, cum se zice, suflet. Clarke cred că și-a petrecut prea mult timp printre rachete și sateliți și a uitat de suflet. Totuși, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: omul știe a scrie și au fost câteva imagini care m-au lăsat mască: imaginea însăși a Fântânilor este de o frumusețe rară, la fel și muntele călugărilor sau imaginea miilor de fluturi galbeni. Dar nu e de ajuns pentru o carte de peste 400 de pagini. Totuși, romanul lui Clarke are meritele lui și aș minți dacă nu aș spune că unele pasaje, unele capitole m-au captivat, chiar dacă mai apoi am recăzut în starea de: ok, hai sa vedem ce se mai întâmplă.
Povestea în sine are ceva magic în ea: într-un viitor nu foarte îndepărtat, Vannevar Morgan, arhitect cunoscut nu numai în întreaga lume, ci și în întreaga galaxie, mai ales pentru Podul Gibraltar, o construcție mirifică ce unește două continente, hotărăște să pună în aplicare o mai veche idee a omenirii, o idee reală aparținând lui Konstantin Eduardovich Tsiolkovsky, dar mult augumentată în roman: aceea de a construi un turn înalt de peste 30000 de metri, sau mai degrabă un ascensor cosmic, care să ajungă până la stele, sau măcar până la o stație orbitală imensă. Construcția amintește de Turnul Babel, pomenit în roman, dar nu e o replică, fiindcă dacă în povestea biblică oamenii voiau să ajungă la Dumnezeu pentru a-l doborî, acum, intr-o lume fără religie oamenii vor doar să ajungă la stele și să exploreze Universul. Aceasta este obsesia anilor `50-`60, drumul către stele, care ar fi completă dacă s-ar produce și un contact cu o altă civilizație. Cu ajutorul acestei construcții orice om va putea ajunge până la stele și călătoriile în sine nu vor mai costa mult, fiindcă energia consumată va fi mică. Proiectul costă un trilion de dolari, dar banii nu sunt o problemă fiindcă Vannevar Morgan este înconjurat de oameni puternici și bogați: Șeicul Farouk Abdullah care este cel mai bogat om din lume și are o avere imensă, care i-ar face să pară săraci pe bogătașii din zilele noastre, Johan Oliver de Alwis Sri Rajasinghe, un ambasador retras din lume chiar la poalele muntelui care adăpostește Fântânile Paradisului, dr. Choam Goldberg, un geniu al astrofizicii care devine călugăr, senatorul Collns, bancher care trăiește pe Marte, sau Maxinei Duval, o reporteriță cu influență care poate schimba percepția asupra oricărui subiect.
O mare parte din intriga centrală se învârte în jurul luptei ideatice dintre arhitect și călugări, fiindcă singurul loc din lume unde putea fi construit turnul-ascensor este
chiar pe muntele unde s-au retras aceștia și bineînțeles că nu vor să îl părăsească. Apoi este problmea construcției în sine. Dar pe lângă acesta mai sunt și alte fire narative care se întorc în timp cu 2000 de ani, pe vremea unui rege blestemat care dăduse ordin ca aceste Fântâni să fie construite. Este interesant că o mare parte din acțiune are o bază reală, istorică, multe locații există (munții de exemplu), dar autorul le modifică uneori pentru a-i servi scopurilor sale auctoriale. De asemenea, Clarke inventează cu mulți ani înainte de Google un robot/program, numit ARISTOTEL, care este un prototip de motor de căutare, și mai există și Starglider, robotul trimis de extratereștrii să cerceteze lumea noastră și acesta este în stare să răspundă tuturor întrebărilor oamenilor legate de orice: Dumnezeu, crearea lumii, legi fizice, știință.
Cartea este plină de idei superbe, cu toate că ateismul militant al lui Clarke nu este chiar pe gustul meu, dar trebuie să recunosc că nici nu mă deranjează, fiindcă el, spre deosebire de alții, măcar propune noi soluții și face apel la știință, rațiune și este un mare visător. În plus, ca om de știință și autor de S.F., trăitor la mijlocul secolului, când totul era atât de posibil, e greu să fie altfel. Cu toate acestea, cu toate ideile, fragmentele de poezie pură, cu toate personajele lui care caută altceva, cu toate firele narative care se încâlcesc și se descâlcesc, lectura nu este una care să mă fi încântat. Este un roman care are toate ingredientele posibile pentru a fi unul minunat, dar care scârțâie, de parcă ar fi un tort cu ciocolată, zmeură, frișcă și cocos, dar a cărui compoziție nu s-a legat cum trebuie. Dar în mare parte este o lectură plăcută, ca orice roman de Arthur C. Clarke, unul din autorii mei de suflet și sunt absolut convins că mulți dintre voi l-ați găsi excelent. În plus, Editura Paladin a scos o ediție frumoasă, cu o traducere bună semnată de Daniel Pătraşcu, și merită să aruncați un ochi pe ea.
Titlu: Fântânile Paradisului
Arthur C. Clarke
Publicată în martie 2014
Traducere din limba engleză de Daniel Pătraşcu
Hardcover, 320 p, 140×2010
Colectie: Serie de autor Arthur C. Clarke
