by Răzvan Țupa
…sau deschid o pagină cu versuri şi citesc. Dacă e vorba despre o pagină tipărită, deschid o carte. Dar o pagină de internet este acum de ajuns şi aştept să se încarce. Prima dată când mi-am pus o problemă expresivă, cred că aveam 6 ani. Vecinii mei din Brăila, Luminiţa şi Adrian foloseau o expresie de care atunci auzeam pentru prima dată: „de aceea”.
Cred că a fost prima expresie pe care am folosit-o care nu avea legătură directă cu un obiect sau altul. Teleenciclopedia avea legătură cu geamul uşii de la bucătărie, box era de nedespărţit de mirosul de peşte prăjit care se simţea seara când ne întorceam din oraş după ce intrasem la un meci şi mama insistase să ieşim, dar „de aceea” era ca o jucărie inspirată de un film pe care nu îl văzusem încă. Sigur, la început a fost o senzaţie de învârtire în cerc.
Ne place să considerăm poezia pe care o scriem un instrument şi o lume la care au acces anumite persoane. Nici nu e nevoie să ne dăm seama, dar, din momentul în care lucrurile pe care le scrii sunt date mai departe, e destul de clar că te gândeşti să aibă o treabă şi pentru un cititor. Primele poeme le-am trimis unei reviste pentru adolescenţi prin 1996 după ce citisem acolo câteva texte de Sorin Gherguţ. De atunci, cred că nu am părăsit niciun moment ideea că trimit poeme undeva pentru senzaţia primită de la ceva citit în acea publicaţie. Senzaţia că ne interesează lucruri asemănătoare. Aceleaşi probleme legate de scris, chiar dacă nu neapărat şi acelaşi fel de poezie.
Atunci am învăţat tot ce era mai important din lumea editorială. Faptul că poţi să primeşti aprecieri şi să te trezeşti că poemele tale proaste sunt lăsate pe afară fără să ţi se spună de ce. Toată educaţia de care am avut nevoie asta a fost: De ce-ar cineva să publice textul meu şi nu ar publica poemele altcuiva?
Apărarea textelor proaste
Apărarea vine cu faptul că fiecare poem pe care îl scriem (fiecare dintre noi) îşi formulează cititorul (şi, deopotrivă, editorul). Aşa am ieşit din mecanismul redactării de etichete pentru diferite borcane. Mare parte dintre poemele proaste asta par să facă: schiţează descrierea de pe câte un borcan de lirism. Poezia aceea este destul de curată pentru că nu e în cuvintele pe care le citeşti, ci în recipientul separat care ţi-a fost servit cândva. Conservele au farmecul lor în momentele de creştere. Toţi avem amintiri destul de vii legate de câte un borcan de dulceaţă deschis în copilărie. Zahăr, arome, fructe păstrate într-un fel tradiţional. E chiar momentul în care poezia e o lume formulată de la un capăt la celălalt, în care ai acces din când în când. Dar numai faptul că asta nu e tot ne desfăşoară în faţa ochilor un întreg peisaj de formulări.
O acuzare la adresa ideilor bune
O idee bună s-ar putea să ne jignească pe destul de mulţi dintre noi. La un atelier de la sfârşitul anilor 90, Nina Vasile, care ne strângea pe atunci în bibliotecă, a avut ideea să îi dea unui tânăr poet câteva texte de-ale mele. Urmanov, care pe atunci îşi spunea Leo şi tocmai începea să scrie, a venit la mine entuziasmat de faptul că “nu ştiam că se poate scrie cu lucruri pe care să le recunosc imediat ca venind din viaţa de zi cu zi”. Mult mai târziu aveam să cunosc ficusul cu care vorbea Leo acasă, planta pe care o scotea din cameră dacă fumai, ghiveciul pe care îl lua cu el în baie atunci când făcea duş. În acel moment, Leo era cititorul meu ideal. Iar poezia face lucrul ăsta. Tinde să îţi schimbe viaţa, chiar dacă te opreşti din scrisul meu. Tot ce a făcut mai târziu, Leo, când a devenit Urmanov şi când a publicat poezie, când a scris manifeste, când lucra economist în costum la Petrom şi a plecat să înveţe scrierea creativă, când s-a întors şi s-a schimbat iar în părintele Serafim, lăsând încet încet în urmă tot ce ţinea de poezie. Toate acestea au fost idei bune… mai ales pentru mine, cu toate că erau ideile celui care îmi citise textele. Mai devreme sau mai târziu fiecare dintre aceste idei care ne-au făcut să ne întâlnim şi care mie mi-au dat curaj, aceste idei ne-au plasat pe drumuri foarte diferite. Desigur, drumuri pe care ţine de noi să le apropiem de câte ori vrem.
Cine te citeşte
Cine citeşte cărţi zici că poate să te citească şi pe tine. Mai întâi reduci la cei care citesc în propria ta limbă. Dar asta înseamnă multe lucruri. Ca orice limbă, poezia are propriile ei dialecte şi versiuni. Marele avantaj este că atunci când cineva citeşte poezie, de obicei, nu înţelege decât foarte puţin. Poate şi pentru că înţelegerea e un proces ulterior. Pentru mine, momentul acesta a fost când am citit un text al lui Tudor Vianu despre poezia lui Ion Barbu. Unul din poemele din perioada baladelor lui Barbu îl studiasem la liceu şi nu mă interesa deloc. Atunci am descoperit că poezia poate să funcţioneze şi la alt nivel decât cel pedagogic. Ideile puse în scenă în diferitele lor forme de materialitate, mai puţin ca sens şi mai mult ca spectacol sonor. Înţelegeam greşit, dar aşa îmi dădeam ocazia să caut şi alte paradoxuri ale expresiei de acest fel. Dacă aş scrie toată poezia românească de la Miron Costin încoace şi ar veni cineva să dau autografe pe fiecare moment în parte cred că ştiu cărei persoane le-aş adresa:
- Celei care vrea să ştie cum să creadă toate traducerile de psalmi şi textele din care a venit limba română scrisă.
- Celei care vrea să aibă istorie, toate versificările şi dedicaţiile ritmate din marginea pre-moderne
- Celei care poate să simtă literatura doar ca relaţie între intelectual şi afectiv, toată seria de poeme romantice, fie ele poze ori constituiri ale mediului literar de la noi.
- Celei care ştie că expresia se formează dincolo de mărcile momentului (comuniste, capitaliste) tot neo-modernismul metaforizant şi pretenţiile spiritualizante cărora li s-a adăugat foarte profitabil jocul mistic al suprarealiştilor.
- Celei care trăieşte într-o lume care nu are nicio legătură cu discursurile oficiale i se potriveşte foarte bine revizitarea postmodernă a diferitelor teme deja parcurse.
- Celei care ştie că, odată ce spune un lucru, acel lucru este deja un pic mai departe şi alege să gestioneze acest tip de distanţă i se potriveşte zona poeziei citite cu voce tare.
- Celei care vede legătura poetică dintre ce facem şi ce ni se face şi încă o mai negociază îi revine poezia pentru care încă nu s-au formulat instrumentele de acces.
Sunt tot atâtea persoane care sunt sau am fost şi o să fiu eu. Fiecare persoană aflată într-un moment în care vrea să afle în ce fel mai este posibil. Tot atâtea feluri în care cerem atât sens cât şi moduri de asumare a acestor sensuri cu fiecare centimetru din corpul nostru fie el trecut sau viitor, dar, mai ales, prezent.
Bunătatea textelor
Bun pentru ceva este fiecare text aşa că arta cititorului este aceea de a realiza mai bine decât majoritatea scriitorilor şi a editorilor care este acel lucru la care poate potrivi textul deschis. Că recunoşti chipul lui Arsenie Boca în linguriţa de miere pe care o consumi dimineaţa nu o să aibă niciodată aceeaşi importanţă pe care o are figura unei cunoştinţe personale apărută între pliurile unei electrograme. Să spunem că ar apărea chipul lui Nicolae Breban. Apare brusc problema, este Nicolae Breban din cele mai bune texte ale sale, cum îi explica el unui concurent în chestiuni de totalitarism, sau Nicolae Breban din celelalte lucruri pe care le-a scris? Sigur, şi aceste din urmă texte sunt bune pentru ceva… dar, ca sa aflăm pentru ce, va fi nevoie să vedem ce fel de cititor constituie.
Sigur, nu există text bun fără destui cititori slabi. Dar nicun text nu e bun fără (măcar) o serie de buni cititori. Senzaţia pe care o am de multe ori este că nu sunt eu cititorul cel mai bun pentru unele texte. Unele texte mă ajută să trec peste asta. Dar rarele momente când se întâmplă să recunoşti textele care ţi se potrivesc sunt tot ce face să merite mulţimea de încercări nereuşite.
Acesta este un loc în care mă aflam, aproape Răzvan, şi auzeam cuvintele care mi-au schimbat părerea: „de aceea”. Să fi zis asta Luminiţa, o fi fost Adrian… sau
Despre autor:
Răzvan Ţupa (n.1975) la Brăila în 1975. Primul său volum publicat în 2001, „fetiş”, a fost distins cu Premiul naţional pentru poezie„Mihai Eminescu“, la Botoşani, în ianuarie 2002. În 2003, “fetiş – o carte românească a plăcerii” a făcut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite la Editura Vinea.În 2005 a publicat volumul “corpuri româneşti” la editura Cartea Românească. Iar în 2011 a lansat „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la Casa de Editură Max Blecher. În 2005, a publicat volumul “corpuri româneşti”, la editura Cartea Romaneasca, iar în 2011 a lansat „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, la Casa de Editură Max Blecher. Între 2005 si 2010 a organizat întâlnirilePoeticile cotidianului, iar din septembrie 2010 a lansat Atelierele relaționale, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii de poetică relaţională. Scrie pe poetic.ro
