Pe Tennessee Williams l-am descoperit în facultate cu ocazia lecturii piesei de teatru Menajeria de sticlă. Mi-a plăcut piesa, deși nu pot să spun că sunt o împătimită a teatrului în general, ci mai mult a cinematografiei. Mi-a plăcut însă Un tramvai numit dorință, film pe care l-aș revedea oricând. Fără îndoială, Tennessee Williams a fost un scriitor care a știut ce să ia și ce să dăruiască cinematografiei și literaturii anilor ’40-’50. Nu și-a însușit titluri onorifice, nu s-a cocoțat pe norii cei mai denși ai succesului. Nu, el a văzut viața ca pe un șir interminabil de lucruri mai mult sau mai puțin plăcute, fiind un om depresiv și bântuit de proprii demoni interiori. În Memoriile unui bătrân crocodil se observă cu ochiul liber faptul că omul din spatele rândurilor este un om extrem de simplu, sfâșiat pe dinăuntru de neîmplinirea unei iubiri care nu mai există, sperând că scrisul îl va salva.
Este vorba de acea epocă glamouroasă a Hollywood-ului anilor ’50, când toată lumea trebuia să dea bine în poze și să își afișeze carisma, șarmul, lăsând acasă problemele, pentru că acestea nu-și aveau loc pe legendarul covor roșu al starurilor de cinema. Tennessee Williams a primit Pulitzerul pentru Un tramvai numit dorinţă” (1948) şi pentru Pisica pe acoperişul fierbinte (1955), dar fără să poată afișa acea bună-dispoziție prea mult timp, pentru că, așa cum știm cu toții, depresia este o boală care deține extrem de multe măști, și numai una poate să creeze senzația că individul se simte foarte bine, când de fapt, ceea ce există pe dinăuntru este cu totul o altă lume decât cea de afară.
Scrisă la persoana I singular, cartea povestește periplul scriitoricesc al autorului și felul în care se raportează la lumea întreagă. Tennessee Williams a recunoscut, în 1950, într-un interviu acordat The Times, faptul că este homosexual. Mi se pare un lucru care trebuie să aibă ca resort un curaj imens pentru a recunoaște, având în vedere că oamenii erau reticenți la asemenea ”deprinderi” și că nu puteau percepe omul ca pe un întreg, indiferent de apucături, indiferent de clasa socială sau de imaginea pe care și-o crease. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult între timp, iar Tennessee Williams povestește în Memoriile…. relațiile amoroase cu băieții mai tineri care ori erau foarte frumoși, ori înzestrați artistic. Cea mai mare dragoste a lui Williams este Frankie, cu care trăiește o dragoste intensă timp de 14 ani. Acesta din urmă însă se stinge din cauza unei tumori, iar inima scriitorului este făcută praf pentru totdeauna. Recunoaște cu mâna pe inimă că alcoolul și barbituricele îl ajută să supraviețuiască, și nu în ultimul rând, scrisul, care contribuie la readucerea luminii acolo unde e întuneric. 
Tennessee Williams nu ascunde nimic de ochii cititorilor și nici măcar nu nuanțează vreun adevăr mai jenant, el expune lucruri la modul cel mai onest, chiar dacă știe că vor exista puhoaie de oameni care îl vor judeca mai târziu. Williams povestește întâmplări cu Gore Vidal, Truman Capote, Vivien Leigh, Marlon Brando, Yukio Mishima, Elizabeth Taylor (fără ca vreuna dintre aceste personalități să mai existe), ceea ce mă face să cred că memoriile reprezintă, de fapt, un fel de testament. Oricare ar fi fost dorința lui Williams, aflăm pe parcursul cărții că a fost jumulitor de porumbei, liftier, ocupându-se de alte joburi mărunte, cunoscând succesul abia după ce a intrat în viața literară a acelor vremuri.
De remarcat la Williams un veșnic ton sumbru, încărcat ici-colo cu un sarcasm rafinat, o tristețe în glas și o permanență grijă de a nu plictisi cititorul. Scopul cărții a fost unul mercantil, așa cum și autorul recunoaște, și m-am întrebat întotdeauna dacă apariția unui astfel de jurnal a închis vreodată gura celor care au comentat în special asupra aspectului homosexualității sale.
Jurnalul (sau Memoriile….) reprezintă o parte dintr-o epocă demult apusă. Este un mod de a călători în timp, literar vorbind, pentru a putea înțelege cum un depresiv poate crea opere care urmează să rămână până la sfârșitul timpului. Într-una dintre pagini, nu mai știu care, Tennessee Williams spune că scrisul poate fi o metodă de a-ți alina durerile. Poate alina, dar poate purifica? L-aș întreba cum a mers scrisul după moartea lui Frankie, pentru că momentele dureroase au un impact enorm asupra oricărei celule dintr-un organism.
Memoriile unui bătrân crocodil este genul de carte care te pune la curent cu ”știri” din altă viață, care poate fi ecranizată cu succes dacă cineva și-ar propune asta. Cartea este recomandată nu numai iubitorilor de teatru, dar și celor care vor să trăiască în sec. XIX, chiar și pe durata a celor 344 de pagini. Poate fi comandată de aici.
Nu m-am îndrăgostit imediat de Frankie. De fapt, la început am șovăit dacă să leg o relație permanentă. Eram prea deprins cu libertatea. Drept care, într-o seară, i-am propus, cu toată delicatețea posibilă, să nu ne vedem în fiecare seară, ci o dată la două nopți: aranjamentul Rafaello. Frankie a interpretat negativ propunerea mea și cred că a fost jignit. În orice caz, aranjamentul nostru parțial avea să devină, curând, permanent.
Am plecat la St. Louis s-o văd pe mama. Și cât m-am aflat acolo, sub acoperișul matern, mi-a devenit absolut clar că inima mea, atât de obișnuită cu legături trecătoare, își găsise, în sfârșit, căminul în tânărul sicilian. I-am trimis o telegramă din St. Louis: ”Revin mâine la New York, rog așteaptă-mă acasă”. M-am întors după miezul-nopții. Când am intrat în apartament , mi s-a părut gol, nici urmă de prezența lui Frankie,și m-am simțit dezolat. Dar senzația nu a persistat decât până am intrat în dormitorul acvatic. Acolo, în patul uriaș, dormea micul Frankie. Așa a început o legătură care a ținut paisprezece ani.
Autor: Tennessee Wiliams
Titlu: Memoriile unui bătrân crocodil
Editura: Art
Colecția: Ocheanul întors
Anul: 2011
Nr. pagini: 344
Traducător: Antoaneta Ralian
Preț: 29, 90 lei
