Shichiro Fukazawa pare a fi încă necunoscut publicului amator de lectură, întrucât nu poți găsi prea multe chestii despre el nici măcar pe internet. Balada de la Narayama a fost prima nuvelă publicată în 1956 și a câștigat Chūōkōron Prize, oferit de revista literară cu același nume (era și este una dintre cele mai importante reviste de literatură din Japonia, datând încă din 1887; în traducere, înseamnă Critical Review). După această reușită, în anul 1958, regizorul Keisuke Kinoshita propune montarea unui film pe baza conținutului nuvelei. În 1983, Shōhei Imamura realizează remake-ul cinematografic având același subiect. Drept dovadă a măiestriei sale cinematografice, Imamura câștigă Palme d’Or în cadrul Festivalului de Film de la Cannes.
Cartea lui Fukazawa conține treisprezece nuvele, pilonul central fiind, bineînțeles, Balada de la Narayama. La Fukazawa este evidentă tehnica descrierii în câmp deschis a peisajelor nipone, este evidentă și încărcătura emoțională a personajelor atunci când se creează contexte vizavi de natură și de tradițiile care sunt moștenite din străbuni. Din cele treisprezece nuvele, doar patru mi s-au părut foarte bine încadrate în abordarea vieții și a lumii într-o manieră filosofică.
Prima nuvelă care mi-a rămas în minte se intitulează Povestea unui vis de grație și pendulează între vis și realitate, oniricul fiind laitmotivul a celor ce se întâmplă în nuvelă. Modul în care oniricul devine o pânză prin intermediul căreia realitatea se transpune amintește de țigăncile lui Eliade. De remarcat și faptul că oniricul este utilizat de Fukazawa drept artificiu pentru a expune starea politică a unei națiuni. Subiectul nuvelei reprezintă asasinarea familiei Imperiale și căderea guvernului activ la acea vreme. Un indiciu care ne transmite faptul că oniricul are o putere mult mai mare față de realitatea cotidiană (aici intervine și dorința autorului ca familia imperială, conducătoare a populației, să crape), în sensul că ceasul de mână al personajului nu funcționează decât noaptea, atunci când oniricul își pune mecanismele în funcțiune. Fukazawa și redactorul său au fost urmăriți de un grup de extremiști angajați, probabil, pentru a-i ucide, inconvenientul fiind, desigur, nuvela cu pricina.
În nuvela Munții apenini selenari avem de-a face cu un soi de război al neîncrederii în legătură cu mediul înconjurător, neîncredere de care este capabil doar omul și demonii săi. Vocea auctorială (care este personajul însuși) relatează modul în care el și soția schimbă locuințele lunar, din cauza faptului că soția este mult prea sensibilă și nu poate locui în orice cartier. Personajul începe să creadă că ghinionul îi urmărește pas cu pas și că nu se pot stabili nicăieri. Pesimist și concentrându-se pe faptul că nu-și găsesc liniștea în nicio locuință, soțul scapă din vedere comportamentul soției, astfel, că la final, surpriza este una grandioasă: soția are o paranoia în stadiu avansat și este internată hodoronc-tronc la un sanatoriu în absența soțului. El cere divorțul și ajunge să-și explice ”ghinionul” , povestea fiind de fapt o metaforă pentru cei care locuiesc împreună și care se ascultă prea puțin.
Scherzo-ul vrăjitoarei se referă, cumva, la piesa muzicală numit ”scherzo”, dar abordat de Fukazawa în manieră narativă. Scherzo-ul reprezintă, mai bine zis, simfonia vieții lui Otsuma, o femeie săracă, dar chibzuită cu banii câștigați de pe urma vânzării legumelor și fructelor. Faptul că, nefiind bogată reușește să fie la limita subzistenței, îi atrage invidie din partea propriilor copii care nu se înțeleg. Ryutaro, fiul cel mare, îi cere mamei a infinita oară un împrumut. Otsuma refuză pentru că nu mai are încredere în propriul fiu care nu era în stare să-și facă un rost în viață. Într-un final, acesta obține banii după amenințări și hărțuieli la adresa mamei. Drept răzbunare, Otsuma își bălăcărește soțul decedat și pe mama acestuia, pe care o avea în grijă. Furioasă fiind pe faptul că ai ei copii sunt în asemenea fel de neajutorați în fața vieții, dă vina pe gena soțului și pe soacră, căreia nu-i mai dă să mănânce. Astfel, bătrîna muri de inaniție și cheltuiala înmormântării se făcu din banii strânși ai lui Otsuma, care își smulgea părul din cap văzând cum lumea prezentă la înmormântare mănâncă din mâncarea ei. Fukazawa trasează aici o parabolă, cum că, oricât de zgârcit ai fi, vine o vreme în care vei goli salteaua de bani și vei ști că totul e în zadar.
Așa cum am menționat și la început, Balada de la Narayama deschide de fapt legenda care circula prin orășelul Isawa, legendă căreia Fukazawa îi dă viață prin rândurile sale. Tradiția spunea ca, la împlinirea vârstei de 70 de ani, bătrânii erau duși de proprii copii pe muntele Nara pentru a-și aștepta sfârșitul. Această tradiție urmărea de fapt împlinirea lanțului trofic: cei bătrâni erau scoși din ecuație, cu voia sau fără voia lor, pentru ca cei tineri să le ia locul și să îmbunătățească societatea. Personajul principal, bătrâna Orin, își aranjează viața în așa fel încât să poată pleca pe munte fără a mai avea vreo grijă. Fukazawa prezintă un fragment din tradițiile japoneze și o respectare riguroasă a acestora; este interesant felul în care unii oameni își acceptă soarta, iar alții sunt obligați să o accepte. Simbolistica urcatului pe muntele Nara sugerează sacrificiul suprem pentru ciclicitatea naturii. Bătrânii care plecau de bună voie erau lăsați dezbrăcați în viforul gerului, ca să poată muri, iar ceilalți, care nu acceptau, erau aduși cu forța și aruncați în prăpastie. Oricum ar fi fost, moartea nu era văzută ca o alegere, ci o parte integrantă din început și sfârșit. Scena în care Orin este dusă de fiul său, Tatsuhei, pe munte, este înduioșătoare. Fiul se simte sfârșit la gândul că mama sa va muri pe muntele Nara.
Își întinse mâinile și le apucă pe ale fiului. Îl îndreaptă apoi spre direcția din care veniseră. Tatsuhei își simțea trupul scăldat într-o sudoare fierbinte, de parcă s-ar fi aflat într-o cadă. Deasupra capului începură a i se înălța aburi. Mâinile lui Orin strângeau cu putere mâinile lui Tatsuhei. Îl înghionti apoi de la spate. Porni. Urmă jurământul făcut Muntelui, de a nu-și întoarce privirea.
Cu lacrimi în ochi, fiul se întoarce din drum și încalcă jurământul Muntelui. Ninsoarea a început odată cu urcarea lui Orin pe munte, Tatsuhei se întoarce la ea, zdrobit de durere la gândul că n-o s-o mai vadă.
În apropierea stâncii unde se afla Orin pământul era deja acoperit în întregime de albul zăpezii. Caută cu ochii sub pietroiul adăpostuluiNu numai că încălcase jurământul drumeției, iar acum încerca să rupă și legământul de-a păstra tăcerea cu orice preț. Era ca și cum ar fi săvârșit o fărădelege. Dar ningea, cum îi spusese mama lui altădată ”va cădea zăpada, fără-ndoială!” Măcar atât voia să-i spună, o singură vorbă. Ușurel, Tatsuhei își scoase capul de după stâncă. Orin ședea acolo, în fața ochilor săi. Își protejase creștetul cu rogojina, să se apere de omăt, părul, pieptul și genunchii îi erau însă acoperiți de fulgi. Privea fix, în gol, ca o vulpe albă, murmurând o rugăciune.
-Mamă, iată, cade zăpada ! strigă Tatsuhei cât îl ținea gura.
Liniștită, Orin își scoase o mână, zorindu-l să plece.
-Mamă, ți-e frig, nu-i așa ?
Autor: Shichiro Fukazawa
Titlu: Balada de la Narayama
Editura: Univers
ISBN: 978-1-60257-223-2
An apariție: 2009
Traducător: Emil Eugen Pop
Preț: 19,00 lei
Comments are closed.