Roberto Saviano – ZeroZeroZero

zerozerozeroMafia prafului alb și războiul tacit al autorităților din întreaga lume

 

Ca jurnalist obișnuit,  odată ce obții informația, ai extrem de puțin timp s-o procesezi, s-o verifici din prisma a cel puțin trei surse, respectând deadline-ul și apoi a o prezenta publicului în exclusivitate. Un jurnalist de investigații, însă, trebuie să fie suficient de rapid încât să ”adulmece” și să despice firul în patru în legătură cu subiectul despre care relatează. El nu poate publica informații neverificate, mai ales atunci când domeniul în care activează e cel al investigațiilor; de aceea, părerea mea e că  acest tip de reprezintă unul dintre cele mai alunecoase terenuri, care are la bază capcane și nenumărate ocazii pentru ca jurnalistul s-o dea în bară.

O investigație nu reprezintă ilustrarea unei anchete și nici dovezile venite dintr-o terță parte (autorități, poliție etc), pentru că, din punctul meu de vedere, nu reprezintă munca jurnalistului, așadar nu face obiectul unei investigații.

Un proces de investigație (cel puțin din ceea ce am citit eu, capitvată fiind de acest subiect) poate fi abordat având ca pilon central o schemă sau un schelet, dacă vreți, pe care jurnalistul e obligat să-l parcurgă pentru a prezenta o informație cât mai veridică în ochii publicului. De exemplu, atunci când avem o idee în minte, sau auzim pur și simplu un zvon  (eternul motor care pune la treabă toate mecanismele păreriștilor) , e necesar să ne documentăm. În funcție de cum formulăm problema, vom descoperi dacă planul investigației e cât mai aproape de adevăr sau nu, focusându-ne pe datele pe care le avem și în jurul cărora putem face  săpături.

Pe scurt, un proces de investigație pare a fi mai mult un raport în care se prezintă observațiile personale, analizându-se sursele orale sau cele scrie care au transmis informația. Dacă suntem mulțumiți de întregul nostru demers, putem lua și un interviu, care va încununa întreaga activitate cu succes (sau nu). Redactarea, editarea și rescrierea sunt ultimii pași care trebuie făcuți înainte ca articolul să prindă viață în paginile ziarului sau a site-ului. Cred că există din ce în ce mai puțini jurnaliști de investigație în România, dar asta e o altă poveste.

roberto-saviano-Roberto Saviano are 42 de ani și practică jurnalismul de investigație. Acum 8 ani a primit amenințări cu moartea din partea mafiei italiene, întrucât cartea sa de debut, intitulată Gomorra , a dezvăluit culisele jocurilor de putere din aproape întreaga Italie.

Saviano a colaborat cu poliția, astfel încât a obținut puncte de reper care au ajutat la înlesnirea anchetelor și la doborârea mediatică a unor șefi de carteluri aparținând mafiei. Debutul nu i-a adus doar faima și traducerea în peste 42 de limbi, ci și protecție din partea poliției non-stop. De 8 ani, jurnalistul nu merge singur pe stradă, la cumpărături sau la teatru, are spatele în permanență păzit, și asta pentru că munca lui s-a dovedit a fi pe bune. A terminat filosofia și a avut norocul să prindă trenul colaborărilor cu numeroase publicații de succes: L’Espresso, La Republica, New York Times, Time, The Washington Post, El Pais, Die Zeit, Der Spiegel, Expressen și The Times. Saviano și-a asumat din plin poziția de ”justițiar jurnalistic”, dorindu-și ca sistemul de guvernare italian să fie purificat de corupție și de criminalitate.

În 2013 a apărut cartea ZeroZeroZero, tradusă în România anul acesta (n.r: 2014) , carte care nu a făcut decât să sporească numărul amenințărilor cu moartea. Saviano se folosește de reportaj și de cursivitatea ideilor ca un spadasin de floreta sa; e imposibil să nu te captiveze, mai ales dacă ești un/o împătimit(ă) a genului, cum e subsemnata. ZeroZeroZero  nu-i o carte de chimie care vorbește despre cum se prepară cocaina, ci e o mărturie a unui jurnalist care a studiat anchetele traficului cu droguri și care a luat parte la descinderile trupelor speciale italienești, capturând tone de cocaină care erau introduse în țară ilegal.

Once upon a time in Mexico

” Pentru a înțelege cocaina, e nevoie să înțelegi Mexicul. Nostalgicii revoluției refugiați în America Latină sau care au îmbătrânit în Europa privesc spre acest tărâm cum privește un bărbat o fostă iubită căsătorită cu un om bogat, dar pe chipul căreia se citește nefericirea, în vreme ce își amintește cum, tânără și săracă, i e oferea cu o pasiune pe care cel care a cumpărat-o luând-o de nevastă nu o va cunoaște niciodată. Restul observatorilor văd doar ceea ce e: un loc al violenței crâncene, un război civil peren și obscur, al cine știe câtelea pe un teritoriu care nu încetează niciodată să sângereze. Dar Mexicul reînvie și o poveste veche de când lumea, povestea unui război care se prelungește fiindcă seniorii sunt puternici, iar puterea care ar trebui să-i țină în frâu e slabă. Ca în epoca feudală, ca în Japonia samurailor și a shogunilor, ca în tragediile lui William Shakespeare. Și totuși, Mexicul nu e un teritoriu străvechi cufundat în limitele sale. Nu e un nou ev mediu. E și atât”. (pag. 47).

Pe lângă depenndența pe care o propovăduiesc distribuitorii în rândurile oamenilor din întreaga lume, mecanismele acestui sistem mafiot sunt alimentate în permanență de puterea banului. Miliarde de euro ies din urma nenorocirii pe viață a oamenilor, miliarde care sunt apoi investite în mituirea unor uniforme, a vamelor sau a unor politicieni care se ocupă cu distribuirea continuă a prafului alb în timpul liber.

Traficul cocainei are loc oriunde în lume, iar în spatele lui stau baronii locali cre manevrează strategii și tertipuri pentru a scăpa basma curată de anchetatori. Cocaina reprezintă violență și aducerea consumatorului într-o stare de regresie profundă, dar nu numai acesta din urmă devine sclavul ei, ci și cei care o produc, transportă și distribuie mai departe, peste granițe. Toți sunt atrași de puterea banului murdar, lăsându-se păcăliți de eternul mit al supraviețuirii.

Soviano relatează în paginile cărții întâmplări reale cu polițiști sub acoperire infiltrați în mafia cocainei, care apoi sunt omorâți fără să ducă până la capăt misiunea. Brutalitatea mafioților care simt că le e periclitată bunăstarea financiară capătă dimensiuni paranoice atunci când jurnaliștii publică dovezi dinăuntrul cartelului. După ce extermină ”cârtița”, interlopii amenință jurnaliștii în mod constant, grijuliu chiar, ca apoi să-i tortureze până la moarte. E de înțeles riscul pe care Soviano și l-a asumat odată cu publicarea Gomorrei și a cărții ZeroZeroZero. Pericolul a venit la pachet cu faima.

Cum devine cocaina o minge de ping-pong invizibilă, trecând dintr-un stat în altul, atunci când nu mita iese din ecuație? Simplu: ascunsă în plicuri în interiorul tablourilor de artă; în statuete ale Fecioarei Maria; în uși de lemn; ananași decorativi; calamari; cărți pentru copii; arbori tropicali; valize fabricate din fibră de sticlă, rășină și cocaină; rechini congelați; containere; cărucioare de transport; pește congelat; cărți de bucate; cafea;  creveți; zahăr; stomacul câinilor ( cei mai norocoși sunt omorâți după ce li se extrag din burtă pungile cu cocaină, alții, în schimb, sunt lăsați să agonizeze) și, nu în ultimul rând, organele genitale.       33700_451595686863_17858286863_5597321_6835686_n

Cartea ZeroZeroZero a lui Saviano reprezintă un demers jurnalistic de investigație extrem de profesionist, cu atât mai mult cu cât nu plictisește. Nu-i un documentar, e mai mult o confesiune asupra lucrurilor văzute și aflate de către jurnalist. I se simte tristețea și epuizarea în glas, i se simte teama și dorința de retragere. În același timp, știe că e prea târziu să renunțe. Gomorra a avut un succes imens, o campanie de presă și o meditatizare  incredibilă, atrăgând simultan și revolta sistemului criminal italian. E deja târziu să iasă din joc, iar scopul acestor dezvăluiri a fost ilustrarea adevărului. Nu are cum să fugă, faptul că a intrat în vizorul corupției nu l-au determinat să dea înapoi, deși, într-un interviu publicat în ziarul Adevărul, mărturisește că și-a urât cartea de debut – Gomorra.

Mexicul reprezintă matca uriașă care răspândește cocaina în toată lumea. Cartelurile duc războaie civile între ele și cu autorităție, pentru că, într-o asemenea piață, trebuie să existe un lider și un învins. Învinșii din lumea drogurilor nu renunță niciodată să-și ia revanșa, apelând de multe ori la jafuri armate și la crime organizate.

Se vorbește mai des despre viața privată a șefilor de stat decât despre răul produs de cocaină. Această ”neglijență” tacită nu face decât să încurajeze distrugerea tinerilor și traficul de cocaină. E dificil să te lupți de unul singur împotriva celor avizi după bani murdari și ești conștient de faptul că drogurile circulă libere, prin căi pe care nu le bănuiești. E genul de reportaj care coboară cortina unei lumi pe care eu una nu mi-aș fi închipuit-o. Mă întreb doar atât: dacă am fi avut și noi o versiune autohtonă a lui Saviano, ar mai fi primit protecție non-stop sau ar fi fost otrăvit cu cianură într-o cafenea de către actualii băieți cu ochi albaștri?

 

Am devenit un monstru.

Când tot ce te înconjoară începe să se raporteze la acest gen de reflecție. Când introduci totul în universul de sens pe care l-ai construit observând puterile traficului de droguri. Când totul pare să aibă sens doar dincolo, în abis. Când ți se întâmplă toate astea, ai devenit un monstru. Urli, murmuri, îți strigi adevărurile, fiindcă te temi să nu dispară. Și tot ceea ce ai simțit întotdeauna ca fericire, să te plimbi, să faci dragoste, să stai la coadă la un concert, să înoți, devine inutil. Secundar. Mai puțin important. Neglijabil. Fiecare oră ți se pare inconstantă și zadarnică dacă nu depui energie în a descoperi, în a scoate la suprafață, în a povesti. Ai sacrificat totul nu numai ca să înțelegi, ci ca să arăți, să faci cunoscut, să descrii abisul. Merita? Nu. […..] Singurul sacrificiu posibil e cel ce nu așteaptă răsplată. Eu nu voiam sacrificiu, nu voiam răsplată. Voiam numai să înțeleg, să scriu, să povestesc. Tuturor.  [….]

Și dacă aș fi procedat altfel? Dacă aș fi ales calea liniară a artei? O viață de scriitor pe care cineva l-ar descrie ca pur,de exemplu, cu toanele lui, cu psihozele lui, cu normalitatea lui. Unul care scrie povestiri inspirate. Cu stil și narațiune căutate. N-am știut s-o fac. Mi-a revenit viața fugarului, a alergătorului după povești, a multiplicatorului de povestiri. Viața protejatului, a sfântului eretic, vinovat dacă mănâncă, mincinos dacă ține post, ipocrit dacă se abține. Sunt un monstru, așa cum e oricine care s-a sacrificat pentru un lucru pe care l-a crezut superior. Dar încă mai am respect. Respect pentru cel care citește. Pentru cel care își smulge timp important din viață pentru a construi viață nouă. Nimic nu e mai puternic decât lectura, nimic nu e mai mincinos decât cel ce afirmă că a citi o carte e un gest pasiv. Să citești, să auzi, să înțelegi sunt singurul mod de a construi o viață nouă dincolo de viață, viață paralelă cu viața.

[…..] În Apocalipsa lui Ioan scrie: « Atunci am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o; și era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât». Cred că asta ar trebui cititorii să facă cu cuvintele. Să le bage în gură, să le mestece, să le mărunțească și apoi să le înghită, astfel încât compoziția lor chimică să își facă efectul înăuntrul nostru și să ilumineze turbulențele insuportabile ale nopții, trasând linia care deosebește fericirea de durere.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Autor: Roberto Saviano

Titlu: ZeroZeroZero

Editura: Univers 

ISBN: 978-606-8631-17-2

Număr pagini: 416

Anul apariției: 2014

Traducător: Patricia I. Rădulescu

Preț: 49, 90 lei

Surse foto: 1, 2, 3

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ruxandra A.
Redactor - editor SB

A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.

Număr articole publicate : 159