Răzvan Petrescu – Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini

variatiuni_pe_o_tema_de_vater-puccini1Sunt câteva săptămâni bune de când vreau să notez câte ceva despre Răzvan Petrescu şi despre scrisul său. Am şi început de câteva ori, dar am abandonat tot de atâtea ori. Pentru că există cărţi şi scriituri despre care mi-e greu să vorbesc, culmea, nu pentru că le-aş digera greu, dimpotrivă, pentru că găsesc în ele o anume perfecţiune, răspunsul unor inconştiente căutări, de care mi-e cumva teamă să mă ating, să nu dispară. În plus, riscul de a cădea în platitudini şi în clişee mă sperie de fiecare dată când trebuie să pun în cuvinte ceva drag.

Dar o să încerc.

Pe Răzvan Petrescu l-am descoperit târziu, recunosc. Abia de vreo doi ani, când am citit pentru prima dată (l-am reluat recent) Rubato, un volum de despre care voi scrie într-o altă zi, pentru că acum o să mă opresc la Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini, cel mai recent volum semnat de el, apărut anul trecut. Şi m-am îndrăgostit de scrisul lui. Şi sunt puţini scriitori despre care pot spune asta.

Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini reuneşte interviuri pe care autorul le-a dat unor reviste. Nu vă grăbiţi să vă gândiţi la genul acela de volum oarecum plictisitor în care un scriitor adună texte care i s-au publicat pe ici, pe colo, de-a lungul anilor, texte în care îşi dă cu părerea despre viaţă, moarte, politică, muşeţel şi altele. Nici vorbă să avem de-a face cu aşa ceva. Pentru că Răzvan Petrescu este, fără îndoială, un scriitor atipic în peisajul literar de la noi. Îi lipseşte acea încrâncenare foarte des întâlnită în lumea literară românească, preocuparea pentru „marile subiecte” – obsedantul deceniu, comunismul, revoluţia (înainte sau după) şi altele de felul acesta. Asta, pe de o parte. Pe de o altă parte, şi acesta îmi pare aspectul cel mai relevant, Răzvan Petrescu poate fi identificat după stil, are un stil care i-ar putea purta numele, lucru pe care puţini îl reuşesc. De altfel, el declară fără reţineri că este un stilist, că stilul este singura trăsătură care individualizează scriitorii. Temele pe marginea cărora se ţes poveşti sunt aceleaşi, de când lumea, doar stilul este cel care face diferenţa. Iar lui îi iese foarte bine. Mai găsim apoi în scrierile lui umor, cinism, ironie, autoironie – chei ale stilului său. Şi o perfecţiune a frazei, o siguranţă foarte mare în construirea ei, lipsită de cea mai mică breşă.

Dar să nu alunecăm în tehnicisme, pentru asta există critica literară. Spuneam că este un volum de interviuri, cel puţin teoretic. Eu le-aş spune proze. Atipice, dar proze. E drept că cele mai multe întrebări sunt standard, unele sunt chiar previzibile şi repetitive, dar Răzvan Petrescu oferă răspunsuri care salvează tot, transformă un dialog obişnuit într-o fantezie, într-un soi de carusel în care habar n-ai când ai urcat şi nici când a pornit. Întrebările servesc doar ca punct de plecare, sunt un fel de capăt al unui ghem de cuvinte pe care scriitorul îl deşiră în faţa ta sub forma unei poveşti.

Ştiind că Răzvan Petrescu este un meloman, fără să vreau, compar scrisul lui cu muzica. De fapt, nu ştiu dacă o compar, mai degrabă, văd muzica în scrisul lui. Da, chiar aşa, o văd. Şi o simt. Pentru că scrisul lui Răzvan Petrescu are ritm, un anume ritm. Poate fi unul de jazz sau poate fi unul de muzică clasică. Alegerea îi aparţine cititorului, fără îndoială. Cert este că pot fi ambele. Iar eu percep jazz-ul din proza lui, pentru simplul fapt că în ultimii ani am rămas blocată pe acest gen muzical. De exemplu, există pasaje foarte cuminţi, nu foarte multe, acele câteva momente în care Răzvan Petrescu răspunde răbdător şi… cuminte – acesta e cel mai bun cuvânt (am încercat să nu mă repet, dar…) – unor întrebări comune, banale, repetitive. Acestea ar putea fi intro-uri. Sau cunoscutele standards, din jazz. Sau pasaje care fac legătura între ritmuri – să nu intrăm în termeni tehnici. Sunt doar câteva posibile echivalenţe muzicale. Dar ele nu ţin mult. În foarte scurt timp, Răzvan Petrescu erupe, fie după o linie melodică bine ştiută de el, acea parte în care povestea lui (răspunsul) curge, urmează un traseu oarecum firesc, fie o ia pe calea improvizaţiei, acea frumoasă nebunie din jazz care te ia pe sus şi nici măcar nu mai contează unde te duce, importantă e senzaţia pe care ţi-o dă în acel moment, impresia de plutire, de dulce captivitate. Exact asta face scrisul lui Răzvan Petrescu: te prinde, te copleşeşte şi te ia cu el, fără să poţi intui unde te va duce sau unde îţi va da drumul. Pentru că se prea poate ca la o întrebare despre scris, despre lecturi, despre vreun aspect banal al vieţii răspunsul să vină sub forma unei veritabile poveşti, chiar şi atunci când ea, povestea, e comprimată în câteva rânduri. Răspunsurile lui nu au nimic în comun cu răspunsurile clasice la întrebările de interviu. Iar unele te vor năuci. Pur şi simplu.

Mai poţi simţi în proza lui (insist să numesc aceste interviuri proză) schimbările de ritm şi de tonalitate, inclusiv în interiorul improvizaţiei. La fel ca în muzică, pentru că n-am încheiat comparaţia cu ea. Schimbări de ritm absolut necesare în unele momente, lucru pe care Răzvan Petrescu îl ştie foarte bine. În ciuda aparentei lipse de direcţie, de scop…. acestea există, doar că pe drum, pe parcursul ales de narator el are grijă să te facă să uiţi de ele, altfel n-ai mai simţi plăcerea momentul, ai citi cu o anticipare care, în general, fură din farmecul lecturii în sine. Şi, atunci, să nu te obosească, să nu te epuizeze, introduce aceste schimbări de ritm, care potolesc pentru o vreme goana.

Aş putea să mai vorbesc despre instrumentele pe care le ghicesc în proza lui Răzvan Petrescu, dar o să mă opresc aici, probabil că deja unii vor spune că bat câmpii. Poate că da, într-un anume fel. Numai că, pentru a putea spune asta, va trebui să citiţi întâi acest volum de interviuri-proză. Şi sunt sigură că o să vă placă de la un capăt la altul, pentru că spre final lucrurile nu se diluează (cum se întâmplă în alte cărţi), dimpotrivă, ritmul devine mai alert, ţesătura de cuvinte te prinde tot mai strâns. Iar povestea care încheie volumul – poveste-poveste, de data aceasta, nu una camuflată sub un răspuns – este… nu vă spun cum este, vă las să o descoperiţi singuri.

Dar aduc aici începutul ei:

„Seara de revelion, ora şapte. Strigătele, pocniturile, şoaptele, discuţiile, foşnetul, clinchetul veselei, declamaţiile, întrebările se înteţeau. Cine mi-a văzut chiloţii? Trebuie să fie în bufet. Ori între volumele de istorie naturală. Lasă-mă acum, nu mă sâcâi. Ce zici, merge rochia verde pentru rolul Laodamiei? Vezi că se arde friptura. N-ai mutat bine, cal C8, nu nebun E4. Mamaa! Ce este? „Prefă-te a fi bun mereu şi chiar Dumnezeu o să te creadă.” Asta o spune copilul? Nu, aşa scrie pe placa de la intrare a unui ospiciu. „Din această interacţiune mutuală (de cette réaction mutuelle) va rezulta un mod de a guverna şi de a da ascultare (un mode de gouverner et d’obéir) care la urma urmei ar putea merita numele de constituţie (qui, après tout, pourrait finir par mériter le nome de constitution).” Desigur. Uite, sunt toate pe masă. Curcanu’, salata, toba, şoriciul. Pâinea e-n şifonier. Da’ ce, am şi început piesa? Nu ştiu, însă nu-mi găsesc periuţa de dinţi. Şi nici pasta. Ai căutat în buzunar? Nu-s acolo. E-aproape mat, dragă. Unchiule, ce faci, scoală. Mi-ai reparat fierul de călcat? N-am avut timp, ştii, de câţiva ani mă ocup cu visele. Adler spune că… Mai dă-l dracului pe Adler, du gunoiu’ şi îmbracă-te odată, că s-a făcut târziu.”

Mai spun doar că Răzvan Petrescu îmi pare genial. Şi că îmi doresc să îl descopere cât mai multă lume şi să se vorbească mai mult despre el, pentru că merită. Vocile care îl numesc cel mai bun prozator român al momentului nu exagerează deloc. Iar dacă v-am convins şi veţi citi acest volum nu vă opriţi aici, încercaţi şi Rubato.
Autor: Răzvan Petrescu

Editura: Curtea Veche

Anul apariţiei: 2013

Număr de pagini: 256

ISBN: 978-606-588-580-6

Preţ: 30 lei

 

comenzi_buchete

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176

Comentarii

  1. Gabriela Pop spune:

    scriitorul meu (roman) preferat.