Portret în lucru (4)

1.7. Camera-n care-și uitase surâsul, nerăbdătoare să-ți capteze atenția (câte vorbe inutile ar urma, câte întrebări fără rost și mai ales răspunsuri pe măsură; căci camera aceasta, v-o spun, le știe pe toate neștiind nimic)  din când în când își schimbă rotația cu mici decalări. Și astfel, călătorul din februarie se trezește într-un aprilie însorit, târziu, ușor anxios.

1.8. Camera-n care-și uitase surâsul  îi arunca prin geamurile încă netrasate pe cei care se apucaseră să roadă din hotare în disperarea de a afla ce-i dincolo. Au trecut și clipele de fericire pe care le petrecuse Olivia într-o cantină dintr-un fel de spital de nebuni, unde se urcase pe mese strigând cât o țineau plâmânii că vrea înapoi adevărul care niciodată nu fusese al ei. În urmă cu ceva timp de la cele relatate, Olivia obișnuia să pozeze drept o puștoaică ce-și punea continuu întrebări. Întotdeauna le-a detestat  pe cartonate. Și nu neapărat pentru cum erau ciuntite – cât mai aproape de frumusețea care se vindea (și astfel da drept exemplu) pe micile ecrane- .  Ci mai degrabă pentru superficialitatea de care dădeau dovadă. Pentru ignoranța arătată lui Bach, lui Chopin, pentru faptul că Mozart era ascultat numai în spitalele de  boli mintale de care ea era ferm convinsă că sunt o născocire. „Cine a mai pomenit minte? Cine a mai pomenit boli ale minții? ” se întreba serile, singură pe vârful Acuarelelor, privind în sus, căutând parcă să vadă și altceva în afara picturii  lui Van Gogh care acoperea partea superioară a lumii din carton. În clipele astea de singurătate realizase că doar bărbații de hârtie au dreptul să se nască de câte ori vor ei. Că își aflase mama târziu, pe băncile facultății, erau de-o vârstă, la cursurile de logică. Și-o amintea și din liceu, bătrână, vorbind despre trupe de metal ( „trebuie să fim norocoși că avem ocazia să ne cunoaștem părinții mai întâi bătrâni, apoi să luptăm  cot la cot cu ei pentru supraviețuire văzând drumul parcurs spre a deveni ceea ce au fost atunci când i-am cunoscut”, se amăgea Olivia). S-a văzut de câteva ori în trecăt pe stradă, într-o aglomerație infernală: cea de la 15 cu cea de la 20 ani  dăduseră nas în nas ca niște străine știind totuși că e o legătură dincolo de cuvinte între ele („preț de o clipă am simțit un dor puternic, un dor de mine; parcă-mi venea să mă opresc și să mă iau în brațe, îmi amintesc că atunci când m-am zărit pentru prima oară, mi-a fost frică să nu mă sperii, m-am lăsat în pace, ar fi fost destul de ciudat să mă iau de mână, să-mi zic: uite, sunt tu peste cinci ani, îți plac/ îmi plac? ține de tine să mă schimbi. deși nu știu dacă ar fi stricat, oare ce mi-aș fi spus? la urma urmei în fiecare clipă suntem alții.” avea să mărturisească peste ani pentru gazeta „În numele libertății” ). În astfel de seri a realizat și că bărbații, ajunși în pragul în care nu mai fac față amintirilor, își rup anumite părți din corp pe care urmează să le lipsească cu salivă pe pulpele tinerelor explicându-le că-i leac pentru cea mai la modă boală și anume depresia. Cele din urmă dau crezare, slavă ipohondriei. După fapta demnă de tot disprețul, ei urcă pe muntele Regenerării din spatele buticului cu voie bună, căutând să-și ia viața într-un mod cât mai banal, rostogolindu-se spre piuneze. ( „îmi venea să urlu când mi-am dat seama la câte vieți aveți dreptul, câte greșeli vi se permit, trăim într-o lume a bărbaților, nimic nu se schimbă și nu se va schimba… de aici și misoginismul cu care ne dați peste nas,  atâția ani am crezut că feminismul a fost inventat de bărbați, la ce m-am gândit? la ce?” îi zicea într-un viitor nu foarte îndepărtat lui Matei). Când au sesizat mai marii (ce-i joacă pe degete) constatările Oliviei, au închis-o în oglinda trabantului care s-a nimerit să fie cumpărat ( de la un vânzător de vechituri) pe patru kilograme de ascuțitură de creion de culoarea oului de rață strânsă în zece ani de actorul nostru. În repetate rânduri au fost necesare intervenții în cazul Oliviei, spre a o detoxifia de adevăr. Totul spre binele ei. Nimeni nu ar putea trăi în liniște, în siguranță, cunoscând adevărul, se scuzau inculpații.

Starry Night over the Rhone by Vincent van Gogh

Starry Night over the Rhone by Vincent van Gogh

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90