O vei cunoaște. Interviu cu Petronela Rotar

Acest articol a fost publicat de Ciprian Burcovschi pe 22.04.2014 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: , , , .

pr4A fost reporter, editor sau prezentator la staţiile locale ale Pro TV, Antena 1, Realitatea. S-a apucat de două facultăţi, Litere şi Sociologie, şi nu a terminat-o pe niciuna. Are de gînd să nu o termine nici pe a treia. S-a apucat şi de doi copii, iar pe ăştia încă îi desăvîrşeşte. Sau aşa îşi imaginează, cînd se place pe sine. Cartea de debut literar a Petronelei Rotar este o plachetă de versuri personale, prea personale pe alocuri – ceea ce face ca orice cititor să se simtă ca într-un laborator de unde se pot vedea radiografiile. Ori se lasă descoperită ca o „păpușă rusească” (Matrioșcă amintită și în prefața lui Mihail Vakuloski), dezansamblându-se piesă cu piesă în cele trei capitole. Natural. Biologic.

Cuvânt înainte este de fapt un CV poetic în care se explică cine este autoarea și personajul pe care-l va construi în cele 120 pagini. Urmează trei capitole, în care tonul și ritmul sunt precum culorile și lacul folosite la fiecare păpușă – par identitice, dar sunt diferite -, din ce în ce mai mici, mai firave, dar mult mai mărinimoase. Zornăie altfel „pe interior. acolo e diferența – înăuntru”. Volumul se încheie cu o scenă care putea dărîma mitul lui Mickey Rourke, de a fi singurul actor care-și omoară personajele în fiecare film: „ruleta rusească cu toate gloanțele”.

pr0SemneBune: Ai parte de două publicuri. Unul care te ascultă și privește pe sticla televizorului, iar celălalt, care te citește pe blogul personal. Pari răsfățată, cum te simți defapt?
Petronela Rotar: Nu e niciun răsfăţ în a avea un public de televizor, cu atît mai puţin într-un oraş de provincie, unde toată lumea vorbeşte despre toată lumea. Eu nu mi-am dorit să apar la televizor niciodată, nu am visat cînd m-am apucat de presă să fiu una dintre cele care prezintă ştiri, aşa cum am văzut că visează multe duduici, m-am trezit că trebuie să fac asta, ca parte a jobului şi m-am conformat, însă niciodată cu bucurie sau satisfacţie, ci dimpotrivă cu emoţie mare şi o teamă sufocantă de a nu greşi, de a nu deveni ridicolă în direct, cu mii sau milioane de oameni – pe vremea cînd făceam directuri pe naţional, uitîndu-se la mine. În plus, publicul de televizor este în mare măsură unul tabloidizat pe care nu îl interesează ce cărţi citeşti ci dacă eşti amanta vreunui miliardar. Sigur că există, între cei care mă ştiu de la televizor, şi oameni care văd dincolo de asta, iar aceia, în mare măsură au devenit şi cititori de ai mei, nu înainte de a fi spus un wow, păi eu credeam că eşti o pisi care prezintă ştiri, nu mă gîndeam că mai ai şi altceva de spus. În rest, cititorii mei de pe blog sunt oameni foarte diferiţi, din diferite colţuri ale ţării şi lumii, care nu au de unde mă şti de la televizor, mă îndoiesc că acela care mă citeşte din Vietnam – am cititori în cele mai uimitoare locuri – mă ştie ca prezentatoare de ştiri. Dar ei, cititorii de pe blog, mă fac să simt răsfăţată, atît prin numărul lor, mult mai mare decît am sperat sau mi-am imaginat cînd am început să scriu în spaţiul ăsta, cît şi prin diversitatea lor, reacţiile şi fidelitatea lor. Şi le sunt extrem de recunoscătoare. Am reuşit să adun laolaltă, nu ştiu cum, nu am folosit nicio reţetă, nu a fost nicio strategie de marketing la mijloc, oameni de vîrste extrem de diferite, de educaţii diferite, însă extrem de frumoşi şi sensibili. Se vede asta la o simplă aruncare de privire, pe blogul meu nu există injurii, discuţii inutile, comentarii stupide – cu micile excepţii care survin atunci cînd vreun text de opinie devine viral pe internet, iar asta aduce, pentru scurtă vreme, şi oameni care nu se vor întoarce, căci nu sunt genul meu de public. Aceştia îşi mai dau în petic, eu îi las să îşi facă mendrele şi după scurt timp, dacă nu mă cert cu ei, pleacă şi eu rămîn cu cititorii mei.

SB: Ai debutat recent cu un volum de versuri în proză „o să mă știi de undeva”, la Editura Herg Benet. Care e starea care te definește mai mult acum, după publicare, având în vedere că volumul este compus din 3 capitole? Diferite trăiri, vârste, obiceiuri…
PR: Uimirea e starea pe care o trăiesc cel mai des. Mă uimesc reacţiile oamenilor care citesc cartea şi pe care mi le transmit cum pot, ba prin mesaje, ba prin telefon, ba prin viu grai, mă uimesc reacţiile unor scriitori pe care eu îi admir foarte tare, şi bineînţeles, fericirea că e atît de bine primită – cel puţin pînă acum, prima mea carte. Fără falsă modestie, chiar nu m-am aşteptat la un val aşa de mare de reacţii atît de frumoase, mi-a fost teamă şi am aşteptat încordată. Nu m-am relaxat încă, însă cel mai adesea sunt năucită şi fericită. Şi pentru că întrebi de vîrste, trebuie să spun că asta e vîrsta şi perioada mea cea mai bună din întreagă viaţa-mi.

pr1SB: Vorbești de grafoterapie. Poezia te-a ajutat să te regăsești sau te-a transformat?
PR: Uite, la mine, poezia, scrisul în genere, că nu scriu doar texte lirice, nu sunt întotdeauna un act voluntar. Aşa a fost dintotdeauna de cînd îmi pot aminti, mergeam pe stradă cînd eram în liceu şi în minte mi se alcătuiau versuri, se întrupau singure şi se aşezau, fără să fie un lucru conştient, voit. Nu ştiu cum să explic ca să nu par zărghită, însă scrisul meu şi acum funcţionează identic. În starea de somn-veghe de dinainte de a adormi, în pauzele de somn din noapte, ziua pe stradă, în timp ce contemplu ceva, în timp ce conduc sau gătesc, în mintea mea se înfiripă texte pe care apoi trebuie doar să mă aşez să le calchiez. Scrisul a curs în mine singur dintotdeauna, şi cînd am vrut şi cînd nu am vrut, iar actul fizic de a transcrie, a dactilografia ceea ce mi se întîmpla în creier a avut întotdeauna valoare terapeutică, căci seamănă cu o smulgere, cu o exorcizare. Odată ce ai rupt din tine lucrul acela extrem de intim, odată ce l-ai scos înafara ta şi i-ai dat viaţă proprie, obsesia aceea te părăseşte sau te vizitează mult mai rar. Aşadar, nu mi-e foarte clar dacă poezia, scrisul, m-au transformat sau m-au ajutat să mă regăsesc, cred că puţin din fiecare şi, totodată, mult mai mult decît atît. Pentru mine scrisul este vindecător dar şi absolut necesar vieţuirii şi evoluţiei spirituale. M-am întrebat ce aş face dacă mînuţa care scrie în capul meu s-ar opri dintr-o dată, dacă mi s-ar face linişte în cutia craniană unde acum e atîta zumzet şi sunt atîtea cuvinte, iar gîndul ăsta mă sperie mult mai tare decît moartea. Pentru mine, ăsta ar fi sfîrşitul. Şi, pentru că ai amintit grafoterapia, au fost vremuri în care am scris programat în scop curativ, am vorbit despre asta şi în carte, în ultimul text care încheie volumul. A fost un act conştient de scriere pe sinele dureros, o spovedanie absolută, am scris crunt, fără ocolişuri, pentru că eu cred în efectul terapeutic al adevărului şi spovedaniei şi le recomand oricui simte şi poate să le exerseze.

pr2SB: Primul capitol este interzis diabeticilor? De ce ai folosit atât de multă miere (n.e. capitolul „hani”)?
PR: Nu este interzis diabeticilor, deşi poate aşa pare, la prima vedere, după titlu. Hani nu e un capitol plin de dulcegării şi drăgălăşenii amoroase, dar este un capitol despre şi cu iubire. Tot felul de iubire, dar cel mai adesea iubire neîmplinită sau dureroasă şi nu cred că există oameni care să nu fi trăit aşa ceva. Pînă la urmă, mai rar s-a scris despre iubirea împlinită şi fericită, şi cu atît mai rar s-a scris bine, pentru că, cel mai adesea, suferinţa este un motor propice creaţiei. Eu am adunat textele mele de iubire sub un singur nume, hani virgulă, care e un apelativ deopotrivă duios şi ironic, mai ales scris aşa, cum se aude, şi am îndrăznit o ghiduşie, să pun texte scrise în perioade extrem de diferite şi despre iubiri diferite, pe aceeaşi hîrtie, cu acelaşi titlu-apelativ. Mie îmi place ce a ieşit.

SB: 14 poeme despre întâlnirea undeva cândva cumva. „o să mă știi de undeva” – capitolul al doilea. Pare o retrospectivă a senitmentelor pe care le-ai avut în timpul emisiunilor de la TV. Încotro duci publicul, înainte sau înapoi?
PR: E mult mai mult în al doilea capitol decît ce am simţit eu în perioada teve a vieţii mele. Este şi el, la fel ca şi al treilea capitol, o confesiune pe sufletul gol, o sumă de mărturisiri şi perspective care construiesc personajul şi eul liric. O identitate asumată, rostită cu voce tare, care să asurzească percepţiile distorsionate, să le dea o interpretare nouă, corectă. „o să mă știi de undeva” urlă atît telespectatorului care mă ştie de la televizor sau de pe stradă, de la magazin, etc, dar şi celor care mă cunosc din viaţa reală însă nu suficient de bine, celor care m-au încadrat în clişeul prezentatoarei, jurnalistei care musai e într-un anume fel, urlă prejudecăţilor şi judecăţilor de valoare de care m-am izbit dureros toată viaţa, cine e omul, femeia, mama, jurnalistul şi scriitorul Petronela Rotar. Cui are urechi să audă, ochi şi bunăvoinţă să citească şi suflet deschis să înţeleagă.

pr3SB: Capitolul al treilea pare o retrospectivă, versuri în care prezentul este aproape încheiat, cu amintiri cu tot. Este un oftat sau „va urma”?
PR: Aşa cum spun şi în carte, nimic nu se termină niciodată, totul continuă, doar că sub alte forme. Aşadar, nici prezentul acesta şi nici măcar trecutul. Dăunăzi mi-a spus cineva care tocmai citise cartea, că e tare curios să vadă ce mai pot scrie, căci i se pare că am spus deja totul. Am zîmbit. M-am gîndit că nu am spus aproape nimic, încă. Aşa că răspunsul la întrebarea ta e: cu siguranţă va urma. Nu neapărat un volum de poezie. Am în pregătire unul de proză scurtă, de exemplu, iar pe termen lung, un roman. Am vrut să debutez cu poezie, însă, pentru că genul liric, poezia, au rădăcini foarte adînci în creierul şi sufletul meu. Însă, chiar dacă nu o să mă mai întorc la poezie ca gen literar, nu am să părăsesc niciodată poezia ca stare şi sper şi mă rog ca nici ea să nu mă părăsească pe mine, vreodată.


surse foto: arhiva autoarei, credit: Adriana Becichi, Andrei Paul; arhiva SemneBune.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Ciprian Burcovschi

este fondatorul AdLittera (Asociația pentru Educație și Cultură AdLittera) și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe edutainment. Îi plac oamenii care doresc să lase ceva bun în urma lor.