Nicolae Sirius – Amintirile unui însingurat

Amintirile_unui_insingurat_180

Nicolae Sirius construieşte Amintirile unui însingurat ca şi când ar tricota: poveştile se leagă şi se dezleagă precum ochiurile unui fular, te îndepărtezi din ce în ce mai mult de capătul de unde ai început, dar la final ai un produs de sine stătător, un fular care îţi ţine de cald, o carte între paginile căreia te scufunzi cu orele.  Nu ai cum să nu observi încă de la lectura primelor 5-10 pagini că ai fost deja introdus în 5-10 poveşti diferite. Nicolae Sirius duce astfel tehnica povestirii în povestire la un alt nivel, unul care pune la încercare răbdarea cititorului, dar îi menţine aprins interesul în acelaşi timp.

Relatările personajelor din Amintirile unui însingurat reconstituie atmosfera ultimilor ani de comunism din România, dar şi a primilor ani de după revoluţie. Cu toate că romanul, fiind o operă de ficţiune, nu poate fi luat drept un document cu valoare de “documentar”, se constituie totuşi într-o sursă validă de informare privind realitatea acelor vremuri pentru cititorii care nu au experimentat “avantajele şi dezavantajele comunismului”. Întâmplările absurde prin care trec personajele din istorisirile personajelor (pentru că, de cele mai multe ori, personajele povestesc despre terţi absenţi) sunt pline de haz, dar atrag atenţia asupra situaţiilor cu totul incredibile în care erau puşi românii înainte de revoluţia din o mie nouă sute optzeci şi nouă.

Era un ins ce părea liber, însă îşi dădea seama în acelaşi timp că avea un fel de cătuşe invizibile la mâini.

Bună-i libertatea, mă gândeam, dar când nu are limite, nu-i diferită de lipsa ei.

[…] mecanismul pe care e structurat individul e legat organic de marea, nevăzuta, necunoscuta forţă a instinctului. Singura capabilă să salveze specia de la pieire.

[…] obişnuinţa are în viaţa noastră un rol chiar mai important decât instinctul.

Romanul se deschide cu o întâmplare pe care personajul principal o percepe ca fiind una banală: se întâlneşte cu o veche prietenă şi fostă iubită după mulţi ani în care nu a văzut-o şi, pentru că au multe de povestit, o invită la el acasă. Aflăm la final secretul care face însă această reîntâlnire departe de a fi banală. Povestea personajului-narator principal, dar şi poveştile tutoror celorlalte personaje (devenite, la rândul lor, naratori sau nu) pun trăirea, emoţia, iubirea pe planul secund în sensul că acestea nu sunt foarte vizibile, ci transpar mai degrabă discret dintre iţele firului narativ. Paradoxal, Amintirile unui însingurat este însă, în primul rând, o poveste de iubire. Într-adevăr, impresia că iubirea ar fi subiectul central al cărţii se pierde ca intensitate pe parcursul romanului, dar rămâne pregnantă la început şi la sfârşit, exact ca în realitate.

Scriitura din Amintirile unui însingurat este descrisă poate cel mai bine de observaţia pe care o face unul dintre personaje în legătură cu stilul de a povesti al unui alt personaj:

Valentin ne ţine cu nervii încordaţi de două ore. Putea să ne spună de la început ce i s-a întâmplat lui Panait, dar se vede că n-a vrut să facă acest lucru. Ceea ce mă face mai degrabă să cred că el s-a străduit să ne trezească interesul de a urmări felul lui de a povesti o întâmplare.

Autor: Nicolae Sirius

Titlu: Amintirile unui însingurat

Editura:

Colecţia: Punct RO. Proză

ISBN: 978-973-8097-12-4

Număr pagini: 328

An apariţie: 2013

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 24

Comentarii

  1. Nicolae Sirius spune:

    Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc.