O prietenă de-a mea spunea: citește cartea înainte să o citească cei de la Hollywood și să facă film. Din păcate, în cazul romanului Hoțul de cărți, scris de tânărul australian Markus Zusak, Hollywood-ul mi-a luat-o înainte și am citit cartea abia după ce am văzut filmul, excelent, de altfel. O văzusem prin librării și mi s-a părut atractiv îndemnul de pe copertă, ”Când moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculți”, însă din lipsă de bani sau luat de alte gânduri, am neglijat să ascult îndemnul Morții. Asta până ce am văzut filmul și m-a convins că da, vreau să aflu toată povestea, fiindcă, așa cum deseori se întâmplă, un film, oricât de bun, nu poate egala cartea, nu poate cuprinde totul. Am fost mirat să observ că mare parte din poveste este transpusă în imagini, însă farmecul romanului stă mai ales în stilul poetic al autorului și în experimentalul său fel de a scrie. Romanul nu este scris în felul clasic, ci capitolele sunt puțin amestecate și în plus, de-a lungul cărții, apar deseori întreruperi în narațiune pentru a se explica un lucru, un cuvânt (fiindcă personajul principal al cărții, Liesel Meminger, învață să citească) sau alte asemenea artificii care dau mult farmec cărții fiindcă autorul știe să le potrivească așa de bine încât după 100 de pagini te întrebi cum de nu le-a dat și altora prin cap să scrie astfel (adevărul e că le-a dat multora, exemplul cel mai apropiat fiind cartea lui Jonathan Safran Foer, Extrem de tare și incredibil de aproape).
Momentele cele mai frumoase ale cărții sunt acelea în care tânărul evreu-boxer, ascuns în pivnița casei familiei, rupe filele dintr-un Mein Kampf, le vopsește în alb și scrie și desenează pentru prietena lui de 13-14 ani mici povești, alegorii ale vieții lui sau ale vieții lor împreună. O așa legătură între doi oameni și un așa mod de a-ți arăta prietenia foarte rar am găsit în cărți sau în viața reală, și strict legat de forma romanului, aceste mici interludii sunt cele care rămân în mintea cititorului și sporesc plăcerea lecturii. După ce am terminat de citi cartea, m-am întors de câteva ori pentru a reciti acele povestioare animate sau fragmentele din cartea pe care o scrie Lisel.
Dar despre ce este vorba în acest roman, în care narator este însăși Moartea, o ființă umanizată, care spune, la sfârșit: ”Sunt bântuită de oameni”? Acțiunea se desfășoară pe parcursul a câțiva ani, în timpul Germaniei naziste, mai ales între 1939-1943, dar prin analepse sau prolespse, timpul se mută ori în trecut, ori în viitor, dar doar pentru o scurtă perioadă. Liesel și fratele ei mai mic merg cu trenul alături de o mamă acuzată că ar fi comunistă și scopul acesteia este de a plasa copii în casa unei familii ce va primi o alocație pentru a avea grijă de ei. Pe drum, se întâmplă o nenorocire și doar Lisel mai ajunge. De cum pășește în casa familie Habermann, formată din Rose cea care înjură mereu, dar are suflet mare și Hans, cel care adoră să fumeze, să cânte la acordeon și este cel mai bun om pe care l-ați întâlnit vreodată (chiar dacă e de hârtie), viața ei se schimbă și începe povestea noastră. Nu o să povestesc romanul, dar ce pot spune este că cel mai mare plus al lui sunt personajele și interacțiunile lor, acordeonul lui Papa, felul în care Liesel, analfabetă, ajunge să fure prima carte și pe celelalte, și dragostea imensă pe care începe să o aibă pentru cărți, cuvinte, povesti și, mai apoi, scris. Este o declarație de iubire adresată lecturii și cărții așa cum rar mi-a fost dat să citesc și fie că ești cititor împătimit sau admirator de la distanță al cărților, nu are cum să nu te cuprindă deodată admirația pentru povești și pentru acele obiecte magice care pentru unii sunt cele mai de preț avuții.
O lecție importantă a cărții este că nu tot timpul cuvintele au dus la ceva bun și în Germania nazistă s-a exemplificat cel mai bine acest fapt. Partea tristă a cărții este tocmai aceea în care autorul scrie despre război, prigonirea și uciderea evreilor, foamete, bombe, sărăcie, dar nu o face patetic, ci direct, tăios, dur, dar într-un fel poetic. Fie că sunt privite prin ochii Morții, personaj foarte diferit de imaginea pe care o avem de obicei asupra ei, fie că sunt prin ochii copiilor Liesel sau Rudy (cei mai buni prieteni), oroare devine personală, durerea nu este doar un concept, ci este cât se poate de reală, iar frica este înfrântă prin lectură, joc, scris și muzică.
La cei 30 de ani ai săi, Zusak ne demonstrează cum se poate scrie roman de succes în zilele noastre și cum se pot lua cele mai elementare teme ale literaturii: viața, 
moartea, iubirea, războiul, prietenia și transforma într-o poveste pe care nu numai că o citești hipnotic, ci nici nu o poți uita multă vreme. Un mare plus este și perspectiva sa asupra problemei evreiești și a Holocaustului, prin faptul simplu că pune în fața noastră mizeria unui concept și ne arată cât de stupidă era gândirea nazistă și cât de idiot este antisemitismul, printr-un procedeu simplu: prin folosirea ironiei, a cinismului și prin apelul la umanitatea din noi, fără a cădea însă în capcanele unei astfel de întreprinderi: ura, patetismul exagerat, sentimentalismul zaharos sau generalizarea. Autorul ne spune povești, ne aduce oameni în fața ochilor și noi înțelegem.
În plus, Markus Zusak inovează stilistic, creează un roman interactiv și chiar dacă ne spune un basm, nu există un happy ending, fiindcă istoria și viața rareori au așa ceva. Dar chiar dacă nu există acest final fericit, nu înseamnă că nu există fericire sau că totul este pierdut pentru toată lumea. Nu, cel mai puternic atu al cărții este acela că ne arată viața așa cum este și ne demonstrează că, atunci când există suflet și iubire între oameni, chiar și cel mai crunt moment istoric poate fi o sursă de bucurie, amintiri frumoase, legături ce nu se uită și povești pe care până și Moartea regretă că le întrerupe. În vremuri de criză, cei mai mulți semnează pactul cu Diavolul, dar mai rămân și oameni adevărați și despre ei este această carte.
(foto)
|
