Lansare de carte, Nora Iuga şi ceva mai mult

Cristina Cirnicianu

N-o să vorbesc despre carte (Harald şi luna verde, 2014), pe care abia am primit-o şi nici despre eveniment foarte mult. Sunt convisă că o vor face alţii mai bine decât mine. Însă o să schiţez, pe scurt, mici observaţii apoi alte câteva mai pe-ndelete. Cronologic, au vorbit despre ea şi cartea proaspăt ieşită din tipar, Alexandru Matei, Bianca Burţa-Cernat şi Daniel Cristea-Enache. Aşa cum era de aşteptat, ultima persoană care avea să  încheie discuţiile a fost . Au fost zâmbete, glume şi aplauze. Nora a ţinut să puncteze faptul că această carte vine în pofida preconcepţiilor conform cărora, aşa cum spunea şi ea, „Nora nu poate scrie decât despre iubire”. Iată că Nora reuşeşte să surprindă cu un roman altfel decât cele cu care s-au obişnuit cititorii. Seara s-a încheiat, aşa cum se cade la orice lansare, cu o sesiune de autografe. Nora ne-a primit pe fiecare în parte, cu zâmbetul pe buze. Mai mult de atât, ceea ce rar întâlneşti la autorii de cărţi, Nora dispune de un dar pe care şi-l foloseşte din plin. Ştie cum să se apropie de cumpărătorul de carte, cel mai probabil şi cititor, în aşa fel încât autograful ei să fie personalizat. În definitiv, reuşeşete să vorbească cu un „străin”, de parcă l-ar fi cunoscut de-o viaţă, făcându-l să se simtă bine, relaxat, îi zâmbeşte, flirtează, cochetează cu el, pentru ca în final, acesta să se retragă cu sentimentul, de ce nu, convingerea, că este important. Nu se simte, nici pe departe, tratat cu aroganţa şi superioritatea scriitorului tobă de carte şi îmbuibat de notorietate, aşa cum poate mulţi cititori sunt obişnuiţi.

Ceea ce mă uimeşte de fiecare dată la este puterea ei de a emana energie şi bună dispoziţie. Apoi, câtă ambiţie şi dedicaţie poate avea un om care la 83 aproape 84 de ani reuşeşte să scrie, aşa cum ea ne-a informat, în numai 6 luni, un roman de aproape 300 de pagini. Afis_Nora_Iuga_Harald_si_luna_verde

Una peste alta, lansarea a fost una de bun simţ. Aş spune chiar de prea mult bun simţ, a nu se înţelege greşit, ca o încurajare la nesimţire. Singura mare obiecţie sau dezamăgire pe care o am în legătură cu acest eveniment, este proasta promovare. Acum câteva săptămâni, Nora mi se plângea că, la o altă întâlnire la care a participat în calitate de invitat, nu au venit decât în jur de 20 de oameni. De obicei sunt foarte atentă la tot ce se întâmplă în domeniul evenimentelor şi, cu atât mai mult, cele în care este implicată Nora Iuga. Un afiş pus într-o doară pe facebook, la numai câteva ore de la postare, ţi-a zburat din vizor. Dacă eşti la muncă şi intri pe seară, habar n-ai că a existat. Per total, nu au fost mai mult de 40 de oameni aseară, la Librăria Bastilia. Nu au roit bliţurile în jurul ei şi nici nu am văzut vreo cameră, undeva, pe vreun stativ, care să înregistreze evenimentul. Poate că mă depăşeşte situaţia sau nu înţeleg toate dedesubturile însă, indiferent de orgoliile şi aşteptările celor care interacţionează într-un fel sau altul cu ea, atunci când apar astfel de evenimente, nu mi se pare normal ca ea să aibă de suferit şi cu atât mai mult cititorul. În definitiv, vorbim despre un om de o notorietate incontestabilă, fondată pe valoare, care pe ultima sută de metri a vieţii lui îşi lansează un roman. Ştim bine că ar putea fi oricând ultima ei apariţie, deşi mi-aş dori s-o mai pot vedea încă 20 de ani de-aici încolo, cel puţin.

Indiferent de scenariile pe care eu le-aş putea deduce, finalitatea este aceeaşi. Sunt convinsă că ar fi venit mult mai mulţi oameni, dacă ar fi ştiut. Dacă s-ar fi făcut mai multe valuri. Nora Iuga, într-un fel sau altul, reamintind de fastul cu care este primită în Germania, prin comparaţie, nu se poate ca ea să nu perceapă diferenţa, cel puţin la nivel afectiv. De altfel, puţin probabil ca promotorii nemţi să nu aibă şi ei conflictele, orgolii şi interesele lor, însă ei au înţeles un lucru simplu, cititorul merită respectat, duelurile cavalereşti se ţin în spatele culiselor. Mi-ar plăcea să cred că la noi sunt cavalereşti şi nu de piaţă. Dezinformarea ori ţinerea în umbră, ca răzbunare, taxare, ori lecţie, aduce cu un neg la subsuoara acestei, să zicem, libertăţi. Ceea ce scriu eu aici, nu are ca miză, morala imediată, reproşul la obiect adus cuiva anume, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Vreau doar să trag un semnal de alarmă, trec oameni pe lângă noi, cresc oameni pe lângă noi şi suntem prea preocupaţi să ne arătăm muşchii, ori să ne dovedim calităţile. Orgoliile şi certurile nu sunt deloc binevenite atunci când ai de păzit laptele la fiert, iar indiferenţa este cu atât mai periculoasă.

Nora Iuga este importantă, în primul rând, prin ceea ce scrie nu prin cine o reprezintă. Nu la vârsta şi trecutul ei. Cei care vorbesc în numele ei şi pentru ea sunt doar nişte vehicule, cu dotări mai mult sau mai puţin performante. Alegerile ei în această privinţă, se cuvine să fie respectate, chiar dacă nu sunt întotdeauna cele mai bune. Dacă Nora Iuga circulă cu trabantul, merţanul sau cu trenul, nu este mai puţin Nora Iuga. Cele mai grele drumuri cred că le-a parcurs pe propriile picioare. În cazul în care, ceea ce se şi întâmplă, destul de des în mediile literare, un autor cu puf la mustăcioară reuşeşte să adune mai mulţi participanţi la un astfel de eveniment, fără a-i contesta valoarea ori potenţialul, atunci, înclin să cred că simţul ineditului riscă să se atrofieze în favoarea unui apendice, numit indiferenţă, supraîncărcat cu aroganţă. Să nu ne mai surprindă faptul că multora le este mai bine în Occident.

Cristina Cirnicianu este poetă în curs de publicare. Volumul său ”Fața tandră a infernului” va apărea pe 15 noiembrie, la Editura Grinta. O puteți citi și pe blogul personal.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2767