Copiii teribili de Jean Cocteau aminteşte, într-o oarecare măsură, de tragediile antice greceşti, dar poate fi interpretată, în acelaşi timp, ca o variantă incestuoasă a piesei Romeo şi Julieta de Shakespeare, mai ales prin prisma finalului. Copiii teribili rămâne însă uşor de recunoscut drept o scriitură tipic franţuzească.
Scurtul roman, scris în numai 17 zile în care Cocteau se afla la dezintoxicare, spune povestea stranie a legăturii dintre Elizabeth şi fratele ei Paul, doi orfani de nouăsprezece, respectiv şaptesprezece ani. Cei doi se refugiază de realitatea şi de legile lumii înconjurătoare în camera pe care ajung să o împartă cu Gérard – prietenul lui Paul care este îndrăgostit de Elizabeth, orfan la rândul lui şi aflat în custodia unchiului său bogat – şi Agathe, de asemenea o orfană, pe care Elizabeth o cunoaşte la locul de muncă, un salon de modă. Cei doi fraţi obişnuiesc să “plece” din realitate printr-un joc pe care îl practică, un joc care are asupra lor efectul unui adevărat drog.
Joc este un cuvânt absolut inexact, dar prin asta Paul înţelegea acea stare semiconştientă în care se cufundau copiii; devenise mare meşter în asta. Domina spaţiul şi timpul; în mintea lui se înfiripau vise, pe care le combina cu realitatea, se pricepea să trăiască între şi-ntre…
Elizabeth încercă să se dedea jocului. Era cu neputinţă. Inima îi bătea. Pentru ea, ca şi pentru Gérard, urmarea bătăliei cu bulgări de zăpadă nu mai ţinea de legenda lor. Medicul o readucea într-o lume aspră unde există teamă, unde oamenii au febră şi se aleg cu moartea.
După un timp, se petrece o transformare în jocul copiilor prin drumul parcurs de la “a ieşi în afara ta” la “a te scufunda în tine însuţi”. Sunt primii paşi către maturizare, către atingerea stării în care este imposibil să mai simţi ca înainte, ca atunci când nu ştiai (sau când puteai să ignori) că există boală, moarte, compromisuri.
Jocul ocupa un loc din ce în ce mai mic în viaţa lui Elizabeth şi chiar în cea a lui Paul. Gérard, absorbit de Elizabeth, nu mai lua parte la joc. Fratele şi sora mai încercau încă şi se enervau că n-o mai pot face. Nu mai “plecau”. Se simţeau distraşi, stânjeniţi pe firul visului. În realitate, ei plecau în altă parte. Dezvăţaţi de exerciţiul care constă în a te proiecta în afara ta, numeau distracţie etapa nouă prin care se scufundau în ei înşişi.
Întâmplările din roman pornesc, ca într-un joc de domino, de la lovitura cu un bulgăre de zăpadă pe care Paul o suferă într-o zi la şcoală. Cel care îl loveşte pe Paul, Dargelos, ajunge să fie un fel de idol pentru băiat, Paul dezvoltând pentru el o obsesie nefirească, tulburătoare. Lovitura îl aduce într-o stare de reverie latentă din care izbucneşte periodic în accese de furie, gelozie şi răutate.
Deşi scris într-un timp atât de scurt, romanul este extrem de bine închegat, construit după un model în care tensiunea creşte până la punctul de aglomerare al ultimelor pagini. Ideea de predestinare, de fatalitate este sugerată în mai multe rânduri şi stă la baza logicii în care se desfăşoară acţiunile. Destinul pare să manipuleze gesturile şi cuvintele personajelor. Din acest punct de vedere, naratorul tinde să fie destul de explicit şi să ofere indicaţii de interpretare a textului.
Ce instinct de conservare derutant, ce reflex al fiinţei putuseră face să ezite mâna lui Elizabeth în ziua când îl aruncase pe Dargelos printre obiectele din comoară? Fără îndoiala, tot acolo îşi aveau originea celălalt instinct, celălalt reflex care făcuseră ca Paul să strige: “O punem?” cu o voce alarmată, scăpată de sub control în disperarea ei.
Elizabeth încearcă să păstreze o anumită situaţie, o anumită stare. Intenţia ei este bună, dar gesturile sale conduc la obţinerea efectului invers. De aici se naşte tragicul, din încercarea de a menţine inocenţa copilăriei, relaţia dintre fraţi, atmosfera camerei prin gesturi (paradoxal) deloc inocente: intrigi, minciuni, manipulări.
Întâmplările se aglomerează mai ales în a doua parte a romanului, prima jumătate fiind dedicată cu precădere descrierii jocului, a relaţiilor dintre personaje, a atmosferei din odaia celor doi fraţi. Prima parte este un soi de tablou al lucrurilor şi al stărilor pe care doreşte să le salveze Elizabeth, în timp ce a doua jumătate a cărţii surprinde evenimentele care distrug homeostazia organismului alcătuit de cei doi (Elizabeth şi Paul).
Intervenţia altor persoane în viaţa lor – Gérard, Agathe, Michaël – are efect similar pătrunderii unor paraziţi într-un organism sănătos, echilibrat. Paul joacă rolul celulelor afectate de intruşi, prea slab pentru a contracara efectul lor dăunător, în timp ce Elizabeth îşi însuşeşte rolul leucocitelor, care luptă şi se zbat pentru expulzarea agenţilor patogeni din corp. În ansamblu, aşa cum se întâmplă cu orice organism care cedează, celulele ajung să aibă aceeaşi soartă pentru că fac parte din acelaşi corp. Astfe, deşi opune rezistenţă, Elizabeth este nevoită să capituleze împreună cu Paul. Într-un corp mort, nu poate rămâne vie o mână.
Totul începe cu copilării; la început ni se par simple jocuri.
… Elizabeth, întocmai cum o îndrăgostită îşi întârzie plăcerea pentru a o aştepta pe a celuilalt, cu degetul pe trăgaci, aştepta ultima zvârcolire a fratelui ei, strigându-i să vină după ea, îl chema pe nume, pândind minunata clipă când prin moarte aveau să-şi aparţină unul celuilalt.
