În urmă cu ceva vreme l-am întâlnit pe pictorul Nicolae Comănescu, dar din poziția unui activist cultural, un personaj care vrea să schimbe piesa în care joacă. Acum, ne-am amuzat de administrația Bucureștilor, plecând de la un documentar (mai degrabă anchetă) a celor de la TV ARTE.
Așteptăm să dea soarele și să ne așezăm la umbră, să urmărim cum crește praful pe firul ierbii. La umbra unui pomișor neplantat de niciun primar: „oțetarul crește în parcări, în bălți de motorină… deși e o buruiană pe care toți vor s-o distrugă, ea crește și prosperă în cele mai proaste condiții… edilii taie oțetarii și plantează palmieri și anul viitor tot oțetari răsar 🙂 eu l-aș pune stindardul Bucureștilor”
De ce pictează Nicolae Comănescu cu pulbere și colb? Simplu! În parcuri se ridică blocuri și mall-uri.
Bucureștiul pictorului Nicolae Comănescu este…
Nicolae Comănescu: … praf.
Asta mi-a sugestionat oraşul în ultimii ani. Asta îmi inspiră deşi nu mă inspiră.
E o situaţie ciudată. La prima vedere multe ar trebui să te inspire la Bucureşti. Este un oraş mare, complex, bogat, sedimentar, cu lumi paralele, cu istorii multiple, cu structuri sociale în ultima vreme din ce în ce mai diverse, robuste şi tonice (în pofida a ceea ce urmează să scriu), un oraş care te solicită, un oraş unde ai ce face şi ce studia. E un oraş care din punct de vedere social începe să te satisfacă.
Dar simt că problema nu se pune aşa. În ultima vreme Bucureştiul nu te mai inspiră. Bucureştiul te intrigă. Bucureştiul te contrariază, te dispera, te umple de revoltă. Tot ce ar putea să-ţi placă la Bucureşti e pe cale de dispariţie.
Cartierele istorice care au scăpat distrugerilor comuniste, arhitectură veche industrială, parcurile, spaţiul verde, copacii, pieţele, spaţiile comune, totul se împuţinează de la o zi la altă. Nimic din ce se face nou nu ţine cont de un plan de urbanism real, nimic nu pare a aparţine unei „capitale europene”.
În locul pădurilor din jurul Bucureştiului apar cartiere noi de vile mai mult sau mai puţin luxoase care sînt pur şi simplu urîte, fără spaţii verzi, fără drumuri corespunzătoare de acces, de multe ori fără canalizare sau cu o canalizare insuficientă.
Cartierele comuniste formate din cutii de beton, cartierele dormitor ale glorioasei clase muncitoare de altă dată devin din zi în zi mai greu de suportat, de locuit datorită aglomerării, zgomotului, poluării. Străzile existente nu sînt de ajuns pentru sutele de mii de maşini noi care au apărut în ultimii ani. Străzi noi nu au mai apărut.
Parcări nu sînt. În centru, bulevardul Magheru devine noaptea o fundătură infectă plină de peşti şi prostituate. Zilnic sute de mii (dacă e să ne luăm dupe ultimele cifre un milion şi ceva) de oameni sînt umiliţi pentru că sînt siliţi să conducă maşină într-un trafic infernal, să stea blocaţi în ambuteiaje de nedescris, să se umple de nervi pînă la paroxism în fiecare dimineaţă aşteptînd cu orele în blocaje de kilometri pe sensul de mers către centru pentru că spre seară să reia aceleaşi blocaje pe sensul de întoarcere spre casă. Poluarea creşte într-un ritm alarmant….
Degradarea continuă a calităţii vieţii din Bucureşti este cunoscută, nu am să continui să o mai descriu. Nu asta e intenţia mea acum. Ce vreau să spun e că e foarte greu să te mai inspire ceva în Bucureşti.
Provocările zilnice te silesc la alt fel de reacţii.
Pe mine nu Bucureştiul ci praful bucureştean m-a inspirat.
Praful a ales oraşul în care locuiesc. Praful face parte din viaţă noastră, şi nu îl observăm decît atunci cînd există într-o proporţie prea mare. Momentul cînd am ales să lucrez cu praf a fost cel în care am devenit conştient de el. Existenţa prafului în exces vorbea de fapt despre starea societăţii româneşti. Mi-am dat seama că e o materie densă, plină de informaţie. E o materie care merită interogată şi poate fi folosită pentru a interoga. Cînd fac o pictură din praf obţin un contrast maxim, praful are o asemenea forţă ideologică încît forţează receptarea vizuală. Praful din Bucureşti e altfel încărcat metaforic decît praful din New York sau decît praful din Barcelona. Este un indicator ecologic, cultural, politic, moral.
Praful e un simbol al nostalgiei, zădărniciei, al trecerii timpului, un îndemn la non acţiune, un supravieţuitor al istoriei, un semn al acţiunii, un vector al vitalităţii sau un indicator al nivelului de trăi. El ne-a însoţit constant de-a lungul vremii de la praful ridicat de copitele solilor turci pînă la praful ridicat de gură politicienilor români de azi. Praful s-a aşternut de atîtea ori peste intenţii bune şi praful ne-a orbit de atîtea ori în istorie. Sînt artişti români contemporani care vorbesc de praful ridicat de demolările comuniste. Probabil cea mai mare realizare a comunismului în România e recolta de praf la hectarul de monumente istorice distruse.
Nu-i nimic, comunismul a trecut şi putem în sfîrşit să ne bucurăm de praful ridicat de cea mai mare creştere a numărului automobilelor de lux din Europa de est iar raportat la PIB probabil cea mai mare din Europa.
Parcurile şi spaţiile verzi se restrîng în fiecare zi, în fiecare zi sînt tăiaţi copaci şi nimeni nu mai plantează nimic în loc. Foarte bine, încă un motiv de înmulţire a prafului.
E greu să vorbeşti despre praf în România şi să nu devii critic. Un prieten mi-a spus despre un text al lui Octavian Paler. Acesta scria la un moment dat că în România praful e politic. (n.r. Nicolae urăşte să dea citate din Paler)
E păcat să trăieşti în Bucureşti şi să nu pictezi cu praf.
Dacă nu cu praf, atunci cu ce?
SB: Am discutat mai devreme despre imposibilitatea de a picta în timpul vieţii cu tot praful din capitală. Alternativă: putem construi o mare piramidă peste Casă Poporului? după cum am convenit că metamorfoza praf-noroi-praf ar acoperi anual lipsa de implicare a administrație locale, ne-am gospodări singuri?
NC: O piramidă din praf peste Casă Poporului este o idee bună.
Am putea milita pentru asta. 🙂
Odată început lucurul am avea ce face cîteva sute de ani.
… sau chiar Catedrala Mînuirii Banului.
Am convenit că praful e politic, e produs de corupţie… cînd se va termină praful? cînd se va termină corupţia. Mă tem că noi n-o să vedem tărîmul promis.
Un reportaj despre metropole, viziuni artistice și actorii scenei urbane, în care Nicolae își spune sincer părerea: ARTE
http://www.arte.tv/de/metropolenreport-bukarest/7781352.html
Pe Nicolae Comănescu îl găsiți aici:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Com%C4%83nescu
http://comanescu.blogspot.ro/
https://www.facebook.com/nicolae.comanescu
Foto: arhiva personală a pictorului
