În dulcele stil clasic sau ce n-au înțeles scriitorii moderni

486891a5917b6daadc47b54f0e007b2f_fullÎn timp ce mă gândeam, despre ce carte citită în ultima vreme să scriu o recenzie? , m-am luat cu vorba pe Facebook cu mai multe persoane și într-un fel sau altul am ajuns să discutăm despre autorii clasici, canonici, cum îi numește Harold Bloom, și despre faptul că se pare că scriitorii moderni nu prea îi mai citesc și vor să scrie în spiritul vremii, lucru deloc greșit și admirabil, dar fără să pătrundă în profunzime și fără să încerce să creeze personaje memorabile. Unul din primele lucruri, când îți amintești de un roman mare sau de o povestire clasică, este personajul principal. Știi că Gogol în Suflete moarte îl are pe Cicikov, că Tolstoi o are pe Anna Karenina în romanul omonim, că Flaubert îi are pe Bouvard si Pecuchet în romanul omonim sau că Mark Twain îi are pe Tom Sawyer sau Huckleberry Finn în două din cele mai cunoscute cărți ale sale. Și nu este vorbă că ei sunt personajele principale, ci că sunt extrem de bine construite, cu trăsături unice, definitorii, nu ai cum să-i confunzi, nu ai cum să nu îți rămână ceva din personalitatea lor în minte. Apoi este povestea, care are o structură coerentă, apoi stilul și tot așa. Și cel mai important, chiar scrise pentru a deveni romane populare, gen operele lui Dumas, care să fim serioși, era un scriitor de bestselleruri, de romane care să fie înghițite pe nemestecate, acestea aveau caracteristici care le delimitau de celelalte, un suflet propriu.

Până la un punct, un roman contemporan bun încearcă și reușește aceste aspecte, însă se întâmplă ca uneori autorul să cadă în admirația propriei scriituri și oglinda lui Stendhal, care ar trebui să arate realitatea lumii, îl oglindește pe autor, cu frustrările, aspirațiile și dorințele sale și de multe ori lumea construită de el nu mai e altceva decât o mare oglindă, o mare sală de bal în care el valsează singur cu toate luminile ațintite asupra sa. Până la urmă, literatura modernă, odată cu fluxul conștiinței, autoficțiunea, introspecția, stilul diaristic și alte astfel de inovații, nu mai poate să sune ca un roman de secol 19, însă este de dorit ca autorul să încerce să scrie nu numai cu gândul de a se pune pe sine acolo, ci și de a construi, de a spune ceva despre lumea sa, obiectiv sau nu, dar nu păreri luate de-a gata și nemestecate.

Bineînțeles, romane bune apar (ultima-iesire-spre-brooklyn_1_fullsizeam scris despre multe din ele) și chiar experimentele sunt de multe ori surprize foarte plăcute, însă deseori se cade în păcatul de a te mângâia singur pe cap, să nu zic altfel. Mă gândeam să scriu despre un roman care a făcut multă vâlvă acum mai bine de jumate de secol, ecranizat, devenit cult – este vorba despre Ultima ieșire spre Brooklyn de Hubert Selby Jr, cunoscut mai ales pentru Recviem pentru un vis, și devenit unul model pentru beatnici și alți scriitori ”supărați” de tipul William S. Burroughs, Bret Easton Ellis, Chuck Palahniuk, Irvine Welsh, Will Self și alții – însă mi-am dat seama că pur și simplu nu îmi place și aș scrie mai mult de rău. Nu mă înțelegeți greșit, am mâncat scriitorii de mai sus și mulți alții de genul, pe pâine ani de zile și Recviem-ul mi-a plăcut foarte mult, însă mi-am dat seama că genul acesta de carte este orice altceva, numai roman nu, și orice altceva decât o lectură plăcută sau măcar provocatoare. De ce? În primul rând, este scrisă într-un stil extrem de greoi, chiar dacă sunt folosite cuvinte simple, un flux al conștiinței fără pic de selecție și poveștile, unele foarte bune, de altfel, sunt mai mult întrevăzute și conturate, multe grăbite și secate de orice urmă de sentiment, in your face, iar personajele, chiar dacă puternic individualizate, nu sunt deloc memorabile, nu te poți atașa de ele, le vezi de la depărtare cum se bat, cum fac sex, cum înjură, beau, discută, suferă, le poți regăsi în lumea reală, dar sunt complet dezumanizante. Și mi-am dat seama de un lucru: aceasta este tendința unei părți importante a prozei românești contemporane, tinere, însă cu multe lipsuri: de a șoca, fără elementul șocant autentic, de a revolata, fără revoltă bine conturată, de a prezenta personaje dezumanizate, fără a arăta de ce au ajuns astfel. În ciuda faptului că Selby Jr. a cam ratat o parte din carte încercând să fie mai autentic decât era cazul, el măcar a știut să prezinte o lume, una în care a trăit și pe care a cunoscut-o foarte bine, a micilor derbedei, a junkiștilor, a curvelor și rataților, scria din interior, pe când o parte din tinerii noștri nu numai că privesc de la distanță, dar nici măcar nu încearcă să înțeleagă.

Am zis o parte și nu dau exemple concrete, fiindcă nu este vrerea mea de a ”certa” pe X sau Y sau de a desființa un autor sau o carte, nu vreau să fac asta, însă încerc să înțeleg o tendință apărută în ultimii ani. Mi-am găsit o parte din răspuns întâmplător: acești scriitori i-au citit foarte bine pe clasici, după cum declară, și cu toate că principala lor dorință a fost să scrie total diferit, să arate mizeria lumii, să se transfere pe ei acolo, nu au putut scăpa de influența lor în ceea ce privește narativul: oricât de mult vrei să scrii despre ce trăiești, despre tine, nu uita că cititorul nu te cunoaște, oferă-i un background, motivații, agață-l cumva, solicită-i atenția, fă-l să vrea să revină, nu-i da totul mură-n gură, nu-i jigni inteligența. Cred că o parte din tineri refuză să citească orice nu e contemporan sau nu se încadrează în sfera lor de interes direct.

tumblr_lxoiawgcNt1qbhp9xo1_1280Două din romanele mele preferate sunt antice și total opuse: unul este Metamorfoze sau Măgarul de aur de Apuleius și altul Daphnis și Chloe de Longos. Primul este semi-fantastic, prezintă metamorfozele, în diverse animale, și aventurile unui tânăr care își bagă nasul unde nu trebuie, celălalt este un roman pastoral, extrem de inocent, de candid, mitologic, o poveste de dragoste curată, cu doi tin eri care trec prin multe pentru a se găsi și apoi trăiesc fericiți. Mai aproape de zilele noastre, unul din romanele mele preferate este Nebunii în Brooklyn de Paul Auster. Ce anume îmi place atât de mult la cărțile astea? Răspunsul prescurtat și simplificat: mă fac să vreau să le recitesc, pentru că îmi place cum sunt scrise și personajele sunt atât de carismatice încât aproape că îmi sunt prieteni. Și spun ceva despre lume. Nu sunt doar referențiale și autoreferențiale, nu îl văd pe autor acolo, poate chiar să nu existe, așa cum zicea Barthes, și elementele șocante, atunci când există, nu sunt introduse de dragul de a fi șocante și de a atrage atenția, ci sunt necesare unei părți a desfășurării acțiunii. Nu se creează premisa introducerii unui cuvânt ca ”pula”, ci ”pula” vine ca o necesitate într-un context anume. Tânărul Dafnis nu este aproape sodomizat de dragul acțiunii, ci pentru că, scris în contextul epocii, era aproape o necitate, o regulă, ca cei bogați și puternici să își dorească tineri frumoși.

 Uneori este bine să ne întoarcem la clasici pentru că ei au înțeles înaintea noastră unele lucruri și chiar dacă vrem să-i ucidem, înainte să o facem ar fi bine să le oferim șansa pe care o primește un condamnat la moarte: aceea de a își spune ultimele gânduri. Poate că acele gânduri ne sunt folositoare.

(foto: 1, 2)

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Comentarii

  1. Articolul tau e antreul ideal pentru recenzia cartii ‘Autoimun’, la care stau de aproape doua saptamani. Autobiografismul si anumite gasti literare sunt translatarea ideala a ceea ce ai spus tu in poezia romaneasca contemporana. Nu vorbim de toata poezia, ci doar de anumite zone mai vizibile. Multumesc pentru articolul acesta!