FILB 7. Ziua a treia, de proză, povești și întâmplări memorabile

Am ratat ziua a doua de FILB și m-am cam înverzit de ciudă, norocul meu a fost că am avut înlocuitor de nădejde, așa că am hotărât că nu pot rata seara de proză, moderată cu grație de Matei Martin. Era liniște la Clubul Țăranului, când am ajuns, lume puțină (nebunia s-a declanșat ceva mai târziu). Între ceai de mentă și un ”fir-ar, nu mă pot conecta la internet”, locul s-a umplut, deja devenise distractiv să trag cu ochiul și urechea în jur.

Invitații serii au fost scriitori pe care merită să îi cunoașteți nu doar pentru literatura pe care o propun, ci și pentru că au niște povești de viață fantastice și pentru că așa au prins un gust de vorbă, de nu ar mai fi plecat nimeni acasă. Ne-am bucurat să îi vedem îndeaproape pe jurnalistul și prozatorul brazilian Tony Marquez, netradus încă în limba română, pe omul-orchestră (poet, prozator, traducător, eseist, editor) basarabean Emilian Galaicu-Păun, pe autorul oltean-elvețian  (de oltenismul căruia nu mă îndoiesc nicio clipă) Marius Daniel Popescu și pe un rezervat și discret amuzant Petre Barbu.

Așteptam cu oarece emoție lectura lui Tony Marquez din două motive: în primul rând, abia așteptam să aud un text literar citit în portugheză, în l doilea rând, Marquez este nuIMG_7490 doar un scriitor, ci și un militant pentru literatură, organizator al Festivalului de Literatură FLUPP (Literary Festival of the UPPs), în favela Morro dos Prazeres, în sudul orașului Rio de Janeiro. Ar fi multe lucruri de spus despre astfel de inițiativă și despre rolul pacificator și de educare al literaturii, dar mă mulțumesc prin a spune că propun să se organizeze un festival de literatură alternativ, în Harghita, iar eticheta evenimentului să impună ca publicul să își strângă mâinile și să se îmbrățișeze. Fragmentul tradus de Anca Băcoianu și citit de Marquez, din textul Faultul, a fost simplu și elegant, cu un unghi narativ care poate păcăli prin aparenta simplitate (un copil, al cărui tată este fotbalist cvasicelebru și ai cărui părinți sunt despărțiți, scrie profesoarei sale o scrisoare despre cum și-a petrecut vacanța). Sensibilitate mascată cu discreție, un text interpretat fantastic și, ah, limba portugheză! Tony Marquez ne-ar fi putut citi meniul de la MacDonalds în portugheză. L-am fi iubit la fel de mult!

M-a cucerit lectura lui Emilian Galaicu-Păun, din romanul Țesut viu. 10 x10 (Rotonda, 2011), o lectură dinamică, expresivă, cu un text de care un individ trecut prin comunism se simte atașat instantaneu. Dintr-un roman care întinde pe vreo 40 de ani, autorul a ales un fragment care se petrece în toamna anului 1971, într-un cămin de nefamiliști, dintr-o periferie a Chișinăului. Prin tragicomicul situației și limbaj, retrăiești vremuri de un absurd tipic spațiilor comuniste est-europene și aș putea să jur că am simțit un parfum de Ilf și Petrov de la un anumit punct. Autorul este și el un performer foarte bun și și-a dozat cu multă atenție umorul, gestica și tonul. Și nu ai cum să nu râzi când Galaicu-Păun definește patriarhatul într-o formulă seacă și atât de amuzantă, în același timp, cu o candoare delicioasă: ”Puțin contează pe poartea cui ieși, totul e în curtea cui ai fost descărcat.”

Lectura cadențată a lui Petre Barbu a schimbat starea de spirit a serii. Un alt gen de performance adaptat unui alt tip de text, pe care inițial l-am bănuit a fi neintenționat, dar am realizat destul de repede că registrul și tonul fragmentului din ”Marea petrecere” cereau o altfel de lectură. E drept, poate aș fi simțit nevoia imprimării unui suflu viu în lectură, dar, în fond, nu toți scriitorii sunt și performeri și ar fi nițel nedrept să trecem cu vederea texte valide, pentru că lipsește spectacolul din interpretare. Mă gândeam în timp ce îl ascultam pe Petre Barbu citind că niște lecturi interesante ar fi cele în care autorii și-ar asculta cuminți fragmentele citite de actori, în fața publicului. Doar o idee.

IMG_7505A urmat momentul Marius Daniel Popescu, cu o lectură din cel mai recent volum, romanul ”Culorile rândunicii”. Marius Daniel Popescu este un personaj în sine, cu un set de experiențe pe fundal care te determină să-l citești din pura curiozitate de a afla cum și ce scrie un om care este și șofer de autobuz, și inginer silvic, și profesor de scriere creativă în închisoare. Oltean pus pe glume, Popescu a captat destul de rapid atenția sălii și a fost, de altfel, singurul scriitor care a ales să-și citească/scandeze fragmentul, fără microfon, în picioare, gesticulând. Mă așteptam ca o astfel de interpretare să redea un altfel de text, dar am ajuns să trag cu urechea în spatele meu, să aud reacțiile de șoc ale publicului, în fața unui fragment realmente sumbru, cu miros de moarte. Cu siguranță, o lectură memorabilă.

Că tot a fost sezonul campaniilor, se află în plină campanie de promovare a proaspăt lansatului volum de proză scurtă, ”Sfârșit de sezon”, din care a citit un fragment din povestirea ”Vieni Qua”. Dacă o să spun că îi stătea bine întruchipând o domnișoară sclifosită, veți spune că sunt rea, dar jur cu mâna pe inimă că, în joaca de-a personajele, schimbările de voce și atitudine, dacă închideam ochii, îmi puteam imagina lesne personajul feminin al povestirii. O lectură relaxată, în care se cunoaşte experienţa exprimării în faţa publicului, cu un fragment ok.

Lecturile au fost urmate de o discuție relaxată despre raportul între scriitorul solitar în actul de creație și  scriitorul-performer, în fața publicului. Dacă ceilalți autori au patinat cu eleganță pe lângă subiectul ”interpretare”, trăgând spuza pe turta scrisului, iar a romanţat niţel relaţia între autor şi public (magia lecturii cu publicul), Marius Daniel Popescu a stârnit hohote de râs în sală, cu un monolog exploziv despre cât de supraestimat este scriitorul solitar, despre faptul că, în fond, orice om care-și face treaba, că pune potcoave cailor ori e instalator, e solitar cu obiectul muncii și nu trebuie priviți scriitorii în mod diferit. Întrebați de ce, după o zi de muncă în folosul patriei, mai simt nevoia să scrie, autorii s-au întrecut în răspunsuri amuzante și fistichii pe alocuri, de la plăcerea pură (bună comparația cu masturbarea) a lui , până la vacanța de la sine, pe care o ia Tony Marquez (”daily vacations from myself”). De la întrebarea pusă din public, referitoare la stimulanții pe care îi iau scriitorii pentru o sesiune productivă de timp (am subscris personal la apologia timpului, a lui Emilian Galaicu-Păun – nimic nu mă stimulează mai mult, decât un termen de predare, doar e 6 dimineața și articolul acesta trebuie publicat în vreo 2 ore), FILB și-a îmbrăcat haina de festival cald și suficient de relaxat, încât atât scriitorii, cât și publicul să lase scorţoşeniile acasă şi să se asculte unii pe ceilalţi, să râdă, să se citească literatură bună şi să se mai schimbe discret (sper) percepţii despre lume şi actul literar (asta ca să fiu eu scorţoasă, la final).

Vă mai puteţi bucura de FILB astă seară, la acelaşi Club al Ţăranului, în compania scriitorilor Paul Mcauley (UK, Science Fiction, enjoy!), Richard Morgan (Marea Britanie, Science Fiction & Fantasy), Sebastian A. Corn (România, Science Fiction) şi Michael Haulică (România, Science Fiction), întâlnire moderată de Ovidiu Crâznic (o potrivită alegere pentru meniul acestei seri).

Master the force we must!

Alde Banciu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167