Dans

_dans

Daniel Tudor

Strada era pustie şi neluminată. Uşile, forme geometrice regulate, se aliniau la marginea trotuarului îngust ca nişte pete negre pe nuanţe de griuri. La primul nivel geamurile lipseau sau erau acoperite cu obloane grele din lemn scorojit. De-a lungul clădirilor părăsite, cu înălţimi pierdute discret în noapte, un om mergea încet, cu mâna întinsă şi vârful degetelor atingând texturile diferite ale pereţilor. Sub paşii săi rari şi temători scrâşneau pahare de plastic, pachete goale de ţigări, gunoaie în aşteptare. Emoţia căutării, întunericul, necunoscutul, toate îl oboseau peste măsură. Inima îi bătea cu putere, zvâcnind sub pardesiul lung. Din buricele degetelor, rănite şi insensibile de la frecare, se prelingeau câteva picături calde de sânge până în palmă. Zumzetul oraşului se auzea departe, în spate, ca un mormăit de monstru satisfăcut.

Lipsit de informaţii, bântuia la întâmplare străzile de la marginea oraşului, pline de cluburi ascunse lumii obişnuite. Dansul era viaţa ei, singurul lucru care o motiva şi îi aducea un zâmbet pe chip. Aşa o întâlnise şi prima dată; în mijlocul unui ring uriaş, aglomerat, mişcând haotic din cap, în ritmurile unei melodii obsesive. Atingerea lui îi atrăsese atenţia, ochii deschişi trădau interesul, dar corpul ei continua să trepideze la cheremul unor senzori sensibili la ritm. Încercările lui de a-i imita mişcările, lăsându-se controlat de notele cele mai joase, puteau fi considerate amuzante. Cu toate astea, nimeni nu-l privea, nimeni nu zâmbea. Lumini înguste, colorate, se roteau dezordonat deasupra lor, lipsite de logică, aruncând în jur clipe mici de claritate. Faţa îi lucea transpirată, surâsul ei, discret şi misterios, îl atrăgea. Cele câteva pahare băute împreună în mijlocul ringului, atingerile întâmplătoare, privirile pline de înţelesuri, toate aceste amintiri îl îndemnau acum să o regăsească. Întâlnirea lor, lipsită de cuvinte, părea ireală, el nu-şi mai amintea cum şi de ce ajunsese acolo. Curiozitatea, o zi proastă, dorinţa de aventură, nimic nu putea explica complet prezenţa lui. Îmbrăţişarea scurtă dinaintea plecării, mâinile ei straniu de subţiri şi musculoase înfăşurate pentru o clipă în jurul său, erau senzaţii proaspete în mintea lui. Rămăs singur în mijlocul ringului continuase câteva clipe să-şi mişte şoldurile în ritmul muzicii. Atins imediat de ridicol şi speriat de faptul că ea ar putea să dispară, se oprise brusc, căutând înfrigurat cu privirea în jur. Cele câteva momente în care fusese lipsit de reacţie, au fost suficiente pentru a zădărnici căutarea. Spăşit, cu capul plecat, se strecură anonim către ieşire. Ajuns în stradă, mai aruncă o privire plină de speranţă în ambele sensuri. Izbită violent de întuneric, returnase doar o durere ascuţită la nivelul pieptului.

După aproximativ o sută de metri de bâjbâit în întuneric, un perete aspru, de un gri închis, pulsa. Deschise prima uşa întâlnită şi îşi continuă drumul pe culoarul strâmt şi întortocheat ca un cordon ombilical. Lumina de avarie îl ghida către centrul organismului viu care continua să pulseze. Îşi căuta emoţionat portofelul, pregătit să plătească intrarea, dar nu întâlni pe nimeni în drum. Culoarul se lărgi brusc în faţa lui, transformându-se într-o sală semiobscură. Muzica era foarte tare, totul vibra, vibra şi el, lipsit de rezonanţă. Siluetele celor din jur, teatru de umbre, se mişcau sacadat în acelaşi ritm cu muzica. O mulţime de oameni hipnotizaţi au ales să se rupă de realitate pentru câteva ore. Nebăgat în seamă, o căuta grăbit cu privirea. Spera să o îmbrăţişeze încă o dată, un ultim . Era ameţit şi mâna rămasă întinsă pentru a atinge peretele nu mai găsea sprijinul dorit. Lipsea duritatea şi răceala betonului, senzaţia de echilibru de afară. Nu era nimic stabil în jur, doar cadrul uşii, ieşirea, dincolo de ringul de , luminată, decupată în umbră ca o fantă albă, părea singura scăpare din vârtej. Siluetele îşi continuau mişcarea, nestingherite în vreun fel de prezenţa lui, probabil nedorită. Lumea ei, asta era lumea ei, un mecanism care sălta continuu, dezarticulat, rupt de realitate. Aici îşi petrecea ea cea mai mare parte a timpului, prinsă în mijlocul oamenilor fără chip, imitând fără ştiinţă mişcări ancestrale de intrare în transă. Era tulburat, la fel ca prima oară, de lipsa cuvintelor, de zgomotele resimţite în plex, de mirosurile amestecate de parfum, alcool, transpiraţie şi praf. Zdruncinat, ajunse cu greutate lângă uşă mergând de-a lungul zidului viu, ca un om beat. Avea nevoie de ajutor, căuta febril cu mâna ceva rigid, de care s-ar fi putut sprijini. Era ca un orb, la prima traversare, speriat şi contrariat de intensitatea celorlalte simţuri. Când gândul scăpării îi trecu prin minte, camera tocmai era inundată de o lumină albă care pulsa intens, în ritmul başilor. Abia după câteva clipe, ochii săi se obişnuiseră cu stridenţa. Pupilele se măreau şi se micşorau cu o mică întârziere, neputând ţine ritmul luminilor. Culorile lipseau în continuare, nu contau, erau inutile. Muzica se schimbă brusc, notele curgeau acum simplu, armonios, de undeva de sus, din boxele uriaşe atârnate la capătul unor cabluri groase de oţel. Toate se aşterneau la picioarele lui ca nişte mici animale de companie care cerşeau atenţie. Mişcările celor care dansau deveniseră fluide, lascive, ca un de împerechere al şerpilor. Abia acum o zări. Stătea în mijlocul sălii, cu capul pe spate şi ochii închişi. Melodia lentă, neştiută, continua să se audă încet, ca într-un vis incomplet, rupt la jumătate. Ea părea că se trezeaşte încet, pentru a accepta noua realitate. Ochii deschişi pe jumătate priveau fix spre el, lipsiţi de expresie, goi. Nu, nu era ea, ea nu poate fi indiferentă. Lumina puternică îi micşorase pupilele în două puncte negre aruncate în mijlocul unui ocean de iris albastru. Vedea acum furtuna din ochii ei, pe valuri uriaşe se legănau împreună cu pianul care apăruse absurd în mijlocul ringului. În jurul ei nu era nimeni, melodia abia inventată alungase siluetele, lăsând în urmă doar mirosul şi mizeria. Paharele de plastic, pachetele de ţigări, ambalajele de ciocolată, erau toate spulberate de rafalele intermitente de vânt. Praful se ridicase la nivelul genunchilor, ca un abur dens, albicios. Pe faţă simţea mici stropi de apă sau transpiraţie. Deşi drumul către ea era liber, nu îndrăznea să se apropie, de teamă să nu distrugă scenariul. Privirea ei era acum surprinsă. Un ultim atingea clapele pianului şi el era foarte aproape, gata să o îmbrăţişeze.

Daniel Tudor este laureat al concursului Incubatorul de Condeie, ediția a patra, la secțiunea . Puteți găsi textul său, dar și textele celorlalți câștigători în Primu’ Unşpe.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 3022