„Dacă ziua ar avea 36 de ore” – Interviu cu Andrew Haydon

Andrew Haydon este critic de pentru “The Guardian”, editor de pentru CultureWars.org.uk şi deţine blogul de critică de postcardsgods.blogspot.com. În urma vizitei sale în România cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu – FITS 2014 – a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebări.

Andrew Haydon2 

Alexandra Mihalcea: Cum vi s-a părut FITS, în comparaţie cu alte festivaluri internaţionale de teatru la care aţi participat?

Andrew Haydon: Sincer să fiu, a fost una dintre experienţele mele favorite legate vreodată de un festival. Am mers la Edinburgh, în fiecare an, din 1997, dar durează o lună, este dezorganizat şi este pur şi simplu ridicol de supradimensionat. Dintre festivalurile internaţionale de peste hotare, FITS pare a avea dimensiunea perfectă. În plus, Sibiul este frumos, iar vremea a fost extraordinară toată săptămâna. Mi-a amintit foarte mult de Festivalul Baltoscandal, din Rakvere, Estonia.

A.M. : Ce v-a plăcut şi ce v-a displăcut cel mai mult la FITS?

A.H.: Nu m-am gândit niciodată conştient la asta până acum, dar cred că pentru mine a fost combinaţia perfectă de spectacole noi/noi-pentru-mine, ale unor artişti faimoşi pe plan internaţional şi artişti de care nu am mai auzit până acum. Totodată, este un festival care oferă combinaţia potrivită de artişti străini şi artişti naţionali. Sibiul pare să fi găsit combinaţia perfectă. Dacă aş fi putut schimba ceva, aş fi făcut în aşa fel încît spectacolele să fie jucate de mai multe ori. Şi cred ca aş face festivalul puţin mai lung, pentru a exista posibilitatea de a vedea totul, în loc să ai mereu de ales între două spectacole, deşi ai vrea să le vezi pe ambele… Şi, dacă aş ţine neapărat să mă iau de ceva, ar fi fost bine să fi existat mai multe informaţii despre artişti în programul festivalului. În schimb, partea „literară” a festivalului – interviurile, retrospectivele, lecturile, atelierele ş.a.m.d. – a fost nemaipomenită şi excelent organizată. Mi-aş fi dorit să nu fi trebuit să scriu în fiecare zi şi să fi putut participa mai mult. Cred că, dacă ziua ar fi fost de 36 de ore, mi s-ar fi rezolvat problema.

Andrew HaydonA.M.: La atelierului de critică de teatru din cadrul FITS au fost făcute două afirmaţii destul de grave. Una este aceea că România nu ar avea critici de teatru (nu în adevăratul sens al cuvântului), iar cea de a doua, că recenziile trebuie scrise în funcţie de cine plăteşte pentru scrierea lor, unde sunt publicate, apărând astfel noţiunea de cenzură. Cum comentaţi aceste afirmaţii ?

A.H.: Cred că am spus cam acelaşi lucru despre faptul că nu existau critici „adevăraţi” în Marea Britanie până acum. Şi sunt destul de sigur că am auzit regizori, actori, scriitori care spun acelaşi lucru. Cred că este destul de uşor să analizezi orice profesiune ai(cea de critic de teatru, în cazul nostru) şi să-ţi imaginezi un standard imposibil de atins, pentru ca apoi să îţi faci probleme şi să te plângi că nimeni nu atinge acest standard. Bineînţeles că „sunt” critici de teatru în România, la seminarii mi s-a parut că au venit chiar mulţi şi sunt sigur că au puncte forte, aşa cum au şi aceste slăbiciuni percepute (nu pot avea o certitudine, neputând citi în limba română) Cred că toate ţările (asta dacă Marea Britanie, America, Australia şi, posibil, Germania pot fi luate ca punct de referinţă) au tendinţa să creadă că există o criză a criticii, sau măcar un declin. În Marea Britanie, una din temerile curente este aceea că, din cauză că ziarele nu mai pot fi deranjate, „critica profesională” este ucisă. În acelaşi timp, cealaltă temere este faptul că cel mai prost tip de critică posibil este „critica profesională”, din cauza introducerii evaluărilor cu stele şi a reducerii limitei numărului de cuvinte. Dar, în contrast, critica online a crescut exponenţial şi cea mai bună parte a ei este excelentă – de departe mult mai bună decât cea a „profesioniştilor”, chiar şi numai datorită faptului că restricţiile de timp şi spaţiu şi servirea celui mai mic numitor comun au fost eliminate.

A.M.: În final, am să vă rog să-mi spuneţi cum vedeţi teatrul românesc, în comparaţie cu alte teatre ale lumii, în special cu cel britanic, recunoscut drept unul dintre cele mai bune. Ce credeţi că îi lipseşte (dacă îi lipseşte ceva) şi ce aduce în plus?

A.H.: În primul rând ar trebui să spun că nu cred că am văzut nici pe de parte destul teatru românesc, pentru a putea spune cum este. După două vizite (anul acesta la Sibiu şi anul trecut, în septembrie, la Bucureşti) şi cele câteva spectacole româneşti, văzute la alte festivaluri internaţionale, singurul lucru pe care îl pot spune este că fiecare artist pare să fie complet diferit de ceilalţi. Am văzut că ceea ce face Radu Afrim este total diferit de Gianina Cărbunariu, care este total diferită de Purcărete şi tot aşa. Ca atare, pare inutil să generalizez. De asemenea, populaţia României este mai puţin numeroasă decât, de exemplu, cea a Marii Britanii sau a Germaniei şi din nou, comparaţia pare imprudentă. Ceea ce mi s-a părut admirabil totuşi, este sentimentul de stringenţă al pieselor. Faptul că sunt politice fără ruşine, fără să se teamă să pună întrebări serioase despre România, problemele şi politica românească, lucru care ar fi amprenta unei culturi teatrale care se poziţionează în centrul dezbaterilor naţionale. De asemenea, nu există teama de experiment şi de a fi artistic, ceea ce pare a fi cât se poate de pozitiv.

Alexandra Mihalcea, exclusiv pentru SemneBune.ro, de la Sibiu.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Alexandra Mihalcea
Colaborator SB

Din 1991 a publicat poezie, proză scurtă şi articole în diverse reviste din ţară şi din străinătate şi pe site-uri literare. A debutat în anul 2006, cu volumul de poezie „Eva, Anno Domini 2005” (Curtea Veche Publishing) şi este prezentă în antologia „Ultima generaţie. Primul val” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005). Iubește chitara și pictează.

Număr articole publicate : 21

Comentarii

  1. Eu mi-as dori sa aiba 48 de ore, dar nhea fiecare cu pretentiile lui. 😀