Că-i septembrie

M-am apucat bine de mână, mi-am cântat de câteva ori (un adevărat chin, vă zic) şi m-am strâns ( cu o forţă împrumutată şi de neînchipuit – care nu încape în cele patruzecişicinci de „kile”)  în mintea lui. N-a încetat să mai fie, deşi nu mai cochetase (nici cu celălalt eu, prizonier al unuia dintre rolurile pe care nu mă săturasem să le tot joc) de câteva gânduri.

M-am pus la păstrat.

Nu-mi mai aduc aminte în ce emisferă (să fie fost dreapta? deloc irelevant).

Mi-era frig.

Fugită de sub braţele lui, păream scăpată de la nebuni strângând cu dinţii materia cenuşie cu care căutam, prin mişcări disperate, să mă acopăr.

Trebuia să-mi iasă ceva.

Nu mai bălmăjea nimic sub sânii mei.

Nu prefera unul mai mult decât altul.

Privirea îi era senină (eu îl credeam senil).

La al treilea etaj al minţii sale, care nu s-a dovedit că există, zâmbeam.

N-am plecat. Ultima dată i-am dat rachiu. L-a gustat (n-are ficatul în piuneze). I-am zis că într-o zi ne vom întâmpla.

N-a înţeles.

Într-o zi, ne întâmplăm. Dar nu e aceeaşi.

Oh, toamnă.

Toamna, cu gust amărui, te înveleşti cu mine.

balcony

sursă foto

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Bianca Dobrescu

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.