Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel

al_pacino1Pentru că astăzi este ziua lui Al Pacino, pun pe aşteptare alte cronici şi scriu câteva vorbe despre un volum dedicat lui: Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel. Cartea asta am cumpărat-o de la un târg, când rătăceam de la un stand la altul, plictisită de ofertele prea liniare ale multor edituri. Întâi am văzut cunoscuta figură, apoi numele, apoi am răsfoit-o şi… nu îmi pare rău că am luat-o.

Multă lume, când spui Al Pacino, se gândeşte automat la Naşul. Unii chiar strâmbă din nas. Nejustificat, zic eu. O dată pentru că Pacino înseamnă mult mai mult decât filmul acela şi încă o dată pentru că Naşul chiar e un film bun. Asta, foarte simplist spus, să nu intru în detalii tehnice. Citind cartea acesta, însă, descoperi un Pacino foarte sofisticat, foarte complex, departe de imaginea superficială pe care o au unii despre el. Şi totul prin intermediul spuselor lui deloc complicate. Adică… Pacino vorbeşte foarte relaxat şi în cuvinte simple despre subiecte profunde. Pentru că Pacino iubeşte nu doar filmul, ci şi teatrul, este un actor care îşi lucrează foarte mult rolurile şi îi displace să facă paradă de numele lui.

Dar Pacino nu vorbeşte doar despre el, vorbeşte despre actorie, despre oameni de toate felurile, despre teatru şi film, despre sărăcie şi bani, despre prietenie, despre faimă, despre ce înseamnă să intri în pielea personajului, despre Shakespeare, despre biscuiţi, despre începuturi, despre roluri comerciale, despre relaţii şi despre multe altele. Şi face fandări elegante când nu vrea să vorbească despre ceva anume. Şi are umor. Un umor fin.

Să nu o lungesc, e o carte care merită citită. E relaxantă, fără să devină uşoară. Poate că sunt un pic subiectivă, pentru că îmi place foarte mult Pacino. Recent, la o bere cu nişte prieteni, cineva de la masă a întrebat ce actor ar vrea fiecare dintre noi să fie. Nu mă gândisem niciodată la asta, dar după câteva clipe am spus hotărât: Al Pacino. Totuşi, chiar şi pe mine m-a surprins Pacino în această carte. În sensul bun.

E greu să alegi fragmente din ea, pentru că toate se leagă cumva…
„- Crezi că o să mori de tânăr?
– La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să-ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într-o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: „N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el.”De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i-am spus doctorului: „O să treacă, nu-i aşa?” Iar el mi-a spus că nu. Şi atunci mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul… Uite, vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară.
– Putem schimba subiectul.
– Dacă mor, poţi să-mi scrii tu epitaful. „Tocmai începea să-şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese!””
**
„- Am fost şi plasator. Oamenii mă întrebau: „La ce oră începe piesa?”, „Care a fost ultima piesă care s-a jucat?” Puneau întrebări de tot felul. „E o piesă bună?” Într-o zi mi-am spus: oamenii ăştia o să ia de bun orice le-aş îndruga. Doar sunt plasatorul, nu-i aşa? Aşa că am pus pariu cu un alt plasator că o să-i fac să se aşeze la coadă de cealaltă parte a străzii. Apoi le-am spus oamenilor că, din cauza aglomeraţiei, rândul se forma de cealaltă parte a străzii, în faţa magazinului Bloomingdale.
– S-a supărat cineva?
– Nu, s-au aşezat cuminţi la rând.
– Deci ai câştigat pariul. Ţi-a fost plătit?
– Am fost dat afară. Altă dată am fost dat afară din mers – încă una din celebrele mele experienţe ca plasator. Eram plasator la un alt cinema şi dintr-odată m-am văzut într-o oglindă cu trei laturi. Nu-mi privisem niciodată până atunci profilul. Aveam vreo douăzeci şi patru de ani. Şi nu-mi venea să cred. Cine era tipul ăsta care arăta aşa ciudat? Nu-mi văzusem niciodată hainele de la spate sau ceafa. Aşa că nu mă puteam opri din privit. Un manager m-a văzut făcând asta. Nu-i plăcuse de mine de la început. Cred că nu-i plăceau plasatorii. M-a întrebat: „Pacino, la ce te uiţi?” Am bălmăjit ceva şi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă făcând asta. Dar făceam acelaşi lucru un pic mai târziu, când el cobora scările. M-a prins în fapt şi mi-a spus: „Eşti concediat!” Nici măcar nu s-a oprit din mers. A continuat liniştit să coboare scările. Şi m-a cuprins aşa o bucurie. Ar fi trebuit să fiu foarte supărat, dar nu eram. Am coborât la vestiar şi am început să chicotesc. Câţiva prieteni m-au întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Le-am spus că tocmai am fost concediat. „De ce?” „Mă uitam prea mult la mine”, le-am spus.”
**

„- Ce ţi-a spus odată cel care îl machia pe Marlon Brando?
– I-am zis „Eu nu plec în California.” Iar el mi-a spus: „Stai liniştit, l-am auzit şi pe Marlon spunând chestia asta. Pleci acolo în trei ani.” Ei bine, încă n-am plecat. N-am ieşit din acest apartament.
– Dar ce crezi despre Los Angeles?
– Îmi plac unele părţi din L.A. Însă după o vreme simt că am nevoie să fiu printre oameni. Nu mai pot sta prea mult în maşină. Trebuie să simt pământul cu picioarele, să văd oameni trecând pe lângă mine, intersectându-ne.”
**
„- Ai o mulţime de instrumente muzicale în camera ta. Cânţi la ele?
– Aici? Am nişte tobe conga, chitare şi un pian. Îmi place atunci când oamenii vin la mine şi improvizăm o oră şi mai bine. Nu este nimic mai înveselitor decât să comunici cu cineva prin intermediul muzicii. E la fix. De obicei cânt la tobele conga şi la pian. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, aşa că am făcut rost de un pian şi cântam cu orele. Era, de fapt, o nevoie a mea de a mă exprima, dar nu prin jocul actoricesc. Am compus propria mea muzică. Stăteam cu orele doar pipăind clapele până când, într-un final, ritmul începea să iasă la suprafaţă, tonalităţile, iar eu începeam să cânt. Am adunat vreo două casete de care eram foarte încântat. După care le-am pierdut.”

**
„- Ţi-ai analizat vreodată imaginea de pe ecran? La sfârşitul filmelor Naşul, Serpico, După-amiază de câine şi acum… în Dreptate pentru toţi, tu apari mereu singur. Tu eşti singuraticul.
– Păi, cea mai de succes interpretare a unui actor este a unor astfel de roluri.
– Dar te-ai gândit vreodată la asta?
– Niciodată.
– Că eşti mereu singur.
– Păi, de-abia aştept să pleci (râde). Vezi, pe măsură ce relaţia noastră evoluează, ne rănim. Asta-i minunat.”

 

Autor: Lawrence Grobel

Editura: Publica

Traducător: Sanda Watt

Anul apariţiei: 2010

Număr de pagini: 316

ISBN: 978-973-1931-41-8

Preţ: 39 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176