Polonezii se plimbau senini într-una din zile, își zâmbeau, fiecare-și vedea de ale lui, în 24 de ore Polonia nu mai exista.
Încerca să mi se explice zilele trecute cum siguranța nu există în natură, că acum suntem și în câteva momente zbuf. Mi se sublinia naivitatea tinerei generații din care fac parte. Asemănător începe și povestea lui CKZ. Dacă într-o dimineață, în Paris, mai precis în Jardin des Plantes o vedem pe Pannonique plimbându-se fără să aibe habar de emisiunea „intitulată sobru Concentrarea” în care avea să fie nevoită să joace rolul principal și care va fi obținut o audiență record, ca și viitorii prizionieri ai lagărului în care urmau să fie bătuți cu vâna de bou de către caporali, unii dintre ei chiar omorâți, dăm și peste oamenii care nu știu cât îi urâțește televiziunea. Criticăm publicul așa cum o face și Amelie Nothomb, autoarea acestui roman pe care unii o numesc lipsită de profunzime. Nu-i lipsită nici pe departe. Faptul că omenirea urmărește un reality show în care alții sunt luați de pe stradă cu forța și siliți să muncească, bătuți, înjurați, uciși, torturați, diferența dintre lagărul nazist și cel de aici fiind infimă, te înspăimântă. Cruzimea, nepăsarea îngrozesc. Relațiile dintre prizionieri, nevoia de a simți ceva, de a nu mai fi goi pe dinăuntru, de iubire pe care o simt atât cei cărora li s-a tatuat pe piele un număr matricol – „singurul nume autorizat ”-: EPJ 327, CKZ 11 4 cât și ofițerul Zdena (care va fi constatat în final că a primit de la eroina noastră tot ce-i mai bun „și nimeni nu a dat a nimănui niciodată”) te fac să nu lași cărțulia din mână, să o termini cum ai început-o, fără pauze, plină de emoție.
O recomand cu mare drag. O carte care atacă consumerismul. Rândurile curg, au ceva care atrag și atrag și nu le poți scăpa din ochi. Per total are câteva minusuri nici nu contează, e pe plus cu mult. „Dacă vorbești, mori. Dacă nu vorbești, mori. Atunci vorbește și mori” ca un ultim sfat.
Aceasta nu este o recenzie de carte. Este o recomandare călduroasă!
Comments are closed.