A trăi pentru a scrie despre viață: Sorin Stoica și cuvintele sale

Un fel de Motto: „Oamenii și-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti. Povestitul nu e o excepție, nu e un fapt la ordinea zilei. Povestitul trebuie învătat, însușit, practicat”.

5510!sorin-stoica_04De data aceasta nu voi scrie despre o carte propriu-zisă, ci despre un autor român foarte bun, din păcate mort tânăr, la 27 de ani, exact ca un rock star – celebrul club 27, cu Kurt Cobain, Jimmy Hendrix sau Jim Morrison – dar care a reușit să scrie în timpul vieții lui destul de mult și într-un stil special. Nu e vreo comemorare, nu se împlinesc nu știu câți ani de la moartea sa, de la prima zi când a observat că are mâini cu care poate să scrie sau altceva, ci e o zi oarecare, o zi în care un autor  poate fi descoperit sau redescoperit. Eu l-am redescoperit. Avem în casă două cărți de-ale lui, luate în primul an de facultate și știu că am citit o parte din una, mi-a plăcut foarte mult, am mai luat una, dar n-am mai apucat să le termin, nici să le apreciez la justa lor valoare. De curând, în cadrul unui curs la master, legat de autoficțiune, l-am redescoperit în bibliografie și când a fost să scriu eseul de sfârșit, l-am ales pe el, în paralel cu un alt autor român, din fericire în viață și încă în „funcție”. L-am citit cu patimă, l-am citit cu mirare, am sărit din pat, am subliniat, am pus status pe Facebook, m-a uns pe suflet ce citeam și aș fi citit din el până la sfârșitul zilelor. Din păcate cărțile lui nu prea se mai găsesc, fiind publicate acum mulți ani, ultima prin 2006, dar se pregătește un volum de opere complete. Îi mai găsiți cărțile prin prin anticariate sau pe site-urile editurilor. Sau poate deja îl aveți în bibliotecă și e cazul să îl citiți.

Vorbesc despre Sorin Stoica (27 iulie 1978 –  6 ianuarie 2006), unul din acei oameni pe care dacă îi vedeai pe stradă n-ai fi crezut că e scriitor, fiindcă nu se încadra în profilul acela clișeizat. Masiv, bărbos, pletos, îmbrăcat cum credea el de cuviință, dar extrem de atent, putea părea orice altceva, dar nu autor, și deseori a scris despre acest lucru, cu umor și cu nonșalanță.  Cărțile lui sunt de o oraltate extraordinară, era în stare să reproducă orice grai, orice vorbă, orice fel de rostire și o făcea atât cu umor, la cărțile lui râzi ca la un film bun, dar și extrem de serios, fiind jurnalist, prin facultate și antropolog, prin pasiune. Era interesat de viață, de oameni, de personaje, de cele mai multe ori insolite, oamenii din treapta de jos a societății: bețivani, bagabonți, pălmași, tinichigii, șoferi de autobuz sau oamenii din satul său. Dar în același timp, a scris și despre meseria de jurnalist, despre colegii, și mai ales, colegele sale, criticând felul în care deja începuse să se facă jurnalismul în România. Și a mai scris despre scris. Scrisul, ca act personal, ca necesitate, ca plăcere, aproape ca act sexual, se regăsește des în paginile sale. În volumul său, O limbă comună, el spune:

„Scriu despre mine și nu știu dacă e bine. Majoritatea scriitorilor sunt scriitori ai unei singure cărți, în care s-au deconspirat, apoi au amuțit. Dar io nu știu dacă spun adevărul. Scriu ca să corijez. Lumea așa cum ar trebui să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea.” (p.187)

dar mai spune și altceva,  cu indignare în fața noilor scârțari, cum îi numea el pe unii din scriitori sau jurnaliști, care își bat joc de literatură:

„Și mă apucase atunci, în ziua aceea, o poftă cumplită să scriu o carte adevărată, o carte sinceră până la demență. Să-i fut în gură pe toți troglodiții, papagalii, maimuțoii. Oameni care, în fond, nici nu există. Nu-s decât niște ficțiuni.” (p.7).

Și a scris nu una, ci mai multe cărți  – „Povestiri cu înjurături” (2000), „Dincolo de Frontiere” (2002), „Povestiri mici şi mijlocii” (2004, în colaborare cu Cosmin limba_comunaManolache, Ciprian Voicilă şi Călin Torsan), „O limbă comună” (2005), „Cartea cu euri” (2005, împreună cu Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă, Călin Torsan şi Roxana Moroşanu), „Jurnal” (2006), „Aberaţii de-bun simţ” (2007), „Jurnal de cămin” (2008, în colaborare cu Zoltan Rostas). A coordonat volumele: „Istorie la firul ierbii” şi „Televizorul în micul infern”, iar în 2007 apare „Cartea cu bunici – In memoriam Sorin Stoica”, coordonator Marius Chivu), – iar probabil multe altele au rămas în manuscris, și toate sunt adevărate, toate sunt sincere, toate mustesc de viață, toate au coaie, spun povești reale, spun ceve despre oameni, despre societate, despre femei, muzică, mașini, câini, cărți, telvizor, curve, cerșetori, scriiori, mâncare etc. Despre orice a scris Sorin Stoica el a spus ceva, ceva ce credea el, ceva ce observase el, nu generalități, cu păreri leșinate. Vedea, observa, gândea și scria.

Povestește în același volum, O limbă comună, că după ce i-a apărut prima carte, Povestiri cu înjurături, oamenii de la el din sat au citit-o și s-au recunoscut în ea, dar s-au recunoscut așa cum erau și asta nu le-a convenit, așa că odată întors acasă, în vizită, era să-și ia bătaie de la ei. Atentase la miturile lor fondatoare, le pusese în față o oglindă. Și ei s-au supărat. Dar literatura e literatură și există multe feluri de literatură. Felul pe care îl practica Sorin Stoica pornea din realitate, din viața lui și poate fi numit, odată ce Serge Doubrovsky a inventat termenul în 1976, autoficțiune. Adică ficțiune care pornește de la viața ta, cu accente mari de autobiografie.

El spune:

”Prima carte mi-a ieșit pur și simplu. Dintr-un fel de disperare. Nu-mi reușea nimic în presă, în viață în general dădeam numai rateuri și atunci am simțit nevoia să contribui cu ceva la lumea asta. Nu știam cum să vă explic mai clar de atât. Să mă fac util trebuia. Nu credem că o să am ce povesti. Și, de fapt, nici nu știu dacă ceea ce am povestit despre mine e viața mea sau simplă ficțiune. Ceea ce ar fi trebui să fie. Efortul de a scrie – doar încercarea de a-mi răscroi o biografie acceptabilă. Un individ deștept spunea odată că memoria nu e decât o imaginație ceva mai modestă. Și avea dreptate.” (p. 14)

sorin_stoicaPutem înțelege de aici că ceea ce scrie el poate sau nu să fie total adevărat, fiindcă până la urmă contează mai mult ce se întâmplă cu ceea ce scrii, ce impact are, cum te ajută pe tine ca scriitor. Că este doar parte adevăr și restul imaginație sau „minciună” este neimportant atâta timp cât narațiunea este de calitate.  Chiar dacă mai toate volumele sale sunt tematice și în toate el este personaj, sau un peronaj creat după chipul și asemănarea sa, Sorin Stoica nu ține cont de cronologie, face lungi analepse, nu are o structură anume, nu spune o poveste cap-coadă, ci fragmente, folosește tehnica decupajului. De fiecare data el este martor la cele întâmplate sau măcar martor la cele povestite, așa cum se întâmplă când reia poveștile colegilor de spital sau ale unchiului său, devenit mentor într-ale povestirii, Nae Stabiliment. Acest Nae Stabiliment este prezentat în mai multe volume și înțeleg că a fost un tip formidabil cu povești la care rămâi crucit. Măcare pentru aceste povești și tot e bine să-l citești pe Sorin Stoica.

A fost numit noul Ion Creangă, cel mai bun scriitor tânăr, genial, un adevărat talent, dar toate acestea nu au o prea mare relevanță atâta timp cât acum, la ora la care scriu, în geamurile librăriilor nu se află cărțile sale. Din fericire, cum am mai zis, CDPL pregătește (nu știu exat în ce stadiu e volumul, ori a apărut, ori încă nu) un volum masiv de Opere și poate o să fie din nou citit. A fost, la vremea lui, dar nu e de ajuns, există și ceva ce se numește posteritate. Ar mai fi multe de zis și nu v-am zis mai nimic despre viața lui, pentru că o să o găsiți în cărțile lui mai bine decât aș putea eu să o spun, și mai ales pentru că nu l-am cunoscut, dar voi încheia cu un pasaj superb, luat din volumul Aberații de bun-simț, în care e vorba despre banalul praf de pe drum:

„Praful – cuvânt-cheie. În sens citadin, ţine de igienă, în sens rural, ţine de ornamentică, aş zice. Praful la ţară are un fel de funcţie artistică. La oraş el se şterge, e antipatic. La ţară evocă nostalgic, face parte din peisaj. E un strat printre altele, un fel de giulgiu provizoriu.” (p.42)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230