Zuva Rodoka
Ştiu că majoritatea oamenilor au o capacitate nebănuită de-a alunga amintirile neplăcute, de-a le stoca într-o zonă obscură din minte, departe de-a fi răscolite cu uşurinţă. Păstrează la suprafaţă amintirile frumoase, clipe pe care atunci când le revăd în spatele retinei, le oferă o stare de confort sufletesc, trăiesc sentimente bune, plăcute, armonioase. Nu spun că suntem superficiali, doar că unii oameni au această putere de autoapărare în faţa lucrurilor negative. Dacă tot m-ai întrebat, lasă-mă să-ţi povestesc ceva ce s-ar putea să-ţi pară ireal. Sau poate o secvenţă din cărţile lui Eliade, o întâmplare neverosimilă.
N-a spus niciun cuvânt. Stătea cu capul rezemat de braţul îndoit şi privea pasiv mişcarea plopilor bătrâni ce se îndoiau în rafale, de parcă nici n-ar fi auzit. Mâna dreaptă se juca cu firele de iarbă aproape arse de soare, îi înţepau chipul ce încă îşi păstra prospeţimea, în ciuda celor câteva riduri din colţurile ochilor care îi dădeau un aer uşor ironic. Pletele negre îi cădeau răzleţ prin iarbă de parcă erau bucăţi rupte dintr-o perucă, doar privirea i se schimbase, şi, într-un gest aproape imperceptibil îşi miji ochii ca şi când l-ar fi deranjat praful sau vântul. Atunci îmi răspunse laconic: de ce te-ai oprit?! Spune mai departe.
Tu poate ştii cel mai bine, nu-mi aduc aminte de copilărie cu drag. Ceva mă face să mă întunec ori de câte ori amintirile năvălesc peste mine. Până nu demult, i-am învinovăţit pe cei din jurul meu pentru nefericirea anilor de atunci. Am renunţat de ceva vreme, mi-am dat seama că nu fac decât să mă rănesc tot pe mine, lovind în alţii. Am tras aer adânc în piept, aveam senzaţia că mă sufoc, că aerul e fluid, tulbure şi greu precum povestea pe care urma s-o spun.
În urmă cu câteva luni, am avut o experienţă halucinantă, unica de altfel, căreia nu-i pot găsi nici azi o explicaţie. Era o seară de toamnă călduroasă, adormisem pe canapea cu veioza aprinsă şi aerul era colorat în nuanţe de galben. Lumina era difuză şi zdrenţuită de perdeaua care se învolbura ameţitor deşi prin fanta ferestrei nu se simţea nicio adiere de vânt. Am deschis brusc ochii, am revăzut camera din poziţia în care mă aflam, fără să mă pot mişca. Veioza, perdeaua umflată de vânt, un colţ de canapea, o parte din trupul meu întins, cartea pe care o citeam înainte de-a adormi, rămasă deschisă. Totul părea neschimbat, poate doar aerul devenise oarecum de-o consistenţă gelatinosă, am simţit însă o prezentă în încăpere, n-aş fi putut spune dacă era un animal sau o vreo creatură ciudată, ştiam doar că era o fiinţă, ceva viu, care respira, trăia.
Mi-au trebuit clipe bune până să mă dezmeticesc şi să mă pot mişca, atunci am văzut în colţul opus al canapelei o umbră palidă căreia nu puteam să îi desluşesc bine formele, fiind aşezată în cel mai întunecat loc din cameră. Stătea acolo încremenită. Am crezut că am un fel de senzaţie de fosfenă, ca atunci când închizi ochii şi apeşi pe pleoape, că de fapt este o pată neagră pe retina mea, dar privind în altă parte n-am mai văzut-o. Revenind cu privirea şi scrutând asupra colţului în care se afla pata, am înţeles că nu era un produs al imaginaţiei ci era ceva real. Nu mi-a fost deloc teamă în clipele alea. M-am apropiat de acel colţ din cameră şi deabia când am ajuns în dreptul ei, am înţeles că era un corp firav de copil, cu braţele şi picioarele subţiri, tremurând necontrolat. Părul tuns scurt împodobea un cap micuţ cu chipul oval. Ochii îi erau imenşi, aproape că îi ocupau jumătate din faţă; nasul osos şi gura foarte plină, cu buze roşii, lucind în întuneric se concentrau în jumătatea inferioară a feţei. Cu toate astea, privit în ansamblu, chipul îi era armonios.
Când a ridicat privirea către mine, m-am înfiorat, nu doar ochii erau enormi dar şi irisul era tulburător de mare, negru, cu scânteieri albastre. Privirea i-a fost atât de pătrunzătoare încât am simţit că a străpuns cel mai îndepărtat şi obscur coltlon din mine. Am simţit nevoia imediată de-a mă aşeza jos. Aproape că am căzut lângă trupul acela puţinel şi am văzut că purta o rochiţă de vară cu guleraş, roz pal. Era rochiţa mea din copilărie. Privind-o mă uităm la mine, atingându-i genunchii dezgoliţi mă atingeam pe mine. Rămăsesem mută, într-o stare aproape subliminală, nu puteam închega niciun gând. Cercetam făptura aceea şi mă redescopeream pe mine. Semnul rotund de pe picior, ceva mai proeminent pe piciorul ei, cicatricea de pe arcada dreapta, care mă complexa de pe atunci, palmele late dar cu degete lungi, dinţii pătrăţoşi, trupul osos, gleznele subţiri.
Neaşteptat, fetiţa s-a ridicat brusc, m-a prins de mână şi m-a tras după ea, am ieşit amândouă pe uşa de la intrare. O clipă n-am recunoscut peisajul, nu era cartierul nostru, casele vecinilor, magazinele, străzile, maşinile, toate dispăruseră fiind înlocuite de curtea şcolii din copilărie. Era întuneric benză, în apartamentele ce împrejmuiau zona, se puteau zări câteva lumini ce pâlpâiau slab. Rămăsesem singură, atunci am văzut două siluete apropiindu-se.
Eram eu şi tata, eram mică, în rochiţa roz cu guleraş, tata mă ţinea de mână, îi simţeam atingerea blândă, paternă. Din când în când îmi strângea palma în căuşul palmei lui. Tăceam şi îi priveam, aveam un sentiment sfâşietor de singurătate, începusem să tremur şi lacrimile să-mi curgă pe obraji. Au trecut pe lângă mine, am auzit frânturi de conversaţie, tata vorbea aproape exaltat despre înşiruirea planetelor, uite acea stea luminoasă este Jupiter, da, chiar aia, aproape de lună, îi spunea fetiţei de noua ani, care îl asculta cuminte, uimită, privind spre discul luminos şi steaua strălucitoare de lângă el. Apoi au fost înghiţiţi de hăul obscur ce se căsca înaintea lor. Din acest moment nu-mi mai amintesc nimic. Au rămas mai mult senzaţii, amintirea a luat forma unei crisalide sidefii iar eu m-am întors tristă şi neputincioasă.
Când am deschis ochii trecuse de miezul nopţii. Perdeaua se ridica şi cobora haotic, cartea rămăsese deschisă pe canapea. Îşi simţea trupul amorţit şi nu se putea mişca, îi auzeam bătăile inimii, puternice ca după un vis urât. Într-un târziu, am văzut-o ridicându-se şi asezându-se la masă. În vreme ce îşi răsucea o nouă ţigară, Zuva Rodoka privea cum firişoare cafenii se scurg ca ameţite, tremurând uşor în aerul umed şi cald al serii, căzând pe foile albe împrăştiate peste tot. Norişorii de fum se mişcau unduios, purtaţi de vântul care acum pătrundea prin fereastra deschisă în toată încăperea, împinşi până departe, acolo unde lampadarul cu abajurul ciobit lumina stins.
I se părea aproape curios că încă era trează şi ar fi jurat că asta era o altă fantasmă a nopţii. Fără voia ei mintea a început să născocească, să împletească gânduri ce până atunci fuseseră nerostite. Şi ce dacă mai trece un an? Îşi spusese ieri cu glas apăsat, cu inflexiuni stranii, pe care nu le recunoştea. Simţise atunci că ceva se întâmplă în obscurul ţestei ei, acolo unde materia arde în permanenţă, unde sinapsele se ating provocând explozii multicolore, aproape fosforescente. Acolo unde aerul e fluid şi sufocant. Acolo unde îşi are loc împerecherea cromozomilor, orgasmul celulelor, voluptatea neuronilor, acolo o mână străină broda cu desfătare dorinţe şi iluzii care aveau să se năruiască mult prea curând. Împrăştiindu-se la infinit în întuneric, în toate direcţile, gânduri ţesute se reliefau şi se curbau, şi se răsuceau de-a curmezişul, în ele vibrând lumina, zvâcnind durerea.
Speteaza scaunului a troznit în spatele ei, scoţând un geamăt ascuţit şi scurt, ceea ce a provoacat un fior rece să-i străbată toţi nervii şi să vibreze brusc. Liniştea se dusese naibii. Ceva nebunesc, înfrigurat, nervos, sunetele erau stridente, o mişcare smintită în tot, îi tulburase într-un chip neplăcut studiul profund al arabescurilor de fum. Pentru o clipă încolţise convingerea că întrezărise printre norişorii de fum care rătăceau în jurul ei, firişorul cilindric din care se scurg amintirile. Literele de fum continuau să danseze înlănţuit, seducător, de-un albastru străveziu, pulsând viaţa, bătând viguros pasiunea. Privirea apăsa pe fiecare literă ca o povară grea, zvâcnind teribil, bătaia devenise tot mai sălbatică, până când se preschimbă într-un glăscior tremurând zeflemitor: schimbările nu se petrec în vise.
Şi totuşi, n-ar fi putut pune degetul pe acea schimbare la care visa uneori cu ochii deschişi. Să fi fost oare job-ul pe care îl percepea ca pe o îndatorire, cele opt ore petrecute în acel birou sufocând-o. Ca şi cum o gheară se strecura hoţeşte şi îi înhăţa sufletul secătuind-o de toata energia. Sau poate ar fi schimbat clipele când simţea ca o ia razna pierzându-şi echilibrul şi lovindu-se de pământ. Sau serile când rămâneau singuri şi privirea lui i se aşeza pe umeri ca o perdea umedă şi grea, şoptindu-i parcă: nici tu nu mai eşti tu. Atunci se întreba, oare schimbarea nu se înfaptuise deja, nu simţea oare cum mintea i se metamorfozează, cum sufletul îi este sfâşiat de transformări pe care era deja oţios să le mai ascundă. Nu oare moartea tatălui, atâtea amintiri pe care încerca să le ascundă o schimbaseră deja?!
Îşi privea mâinile întinse pe birou cu degetele subţiri, pe unul din ele mulându-se un inel de aur mat. Odihnindu-se imobil, culoarea pielii era nefiresc de albă, şi venele şerpuiau proeminent până sus spre braţ. Rămăsese singură, doar că azi îşi dorise singurătatea. Literele de fum pieriseră, se topiseră în întunericul mat odată cu imaginea tatălui zâmbind sub pleoapa visului.
Am făcut o pauză lungă, lăsând doar şoaptele vântului să se strecoare printre noi, printre firele de iarbă ce îi înţepau continuu chipul tânăr. Părea orbit de întunericul ce îi învăluise privirea. Am privit cerul, stătea să plouă, avea gust de pământ şi pământul iz de cer înnorat.
Zuva Rodoka, şi ce dacă mai trece un an, m-a întrebat, în timp ce îmi răsuceam o nouă ţigară.
–
Sabina Yamamoto este laureată a celei de-a treia ediții a Incubatorului de Condeie.
Pentru mai mulți autori din IDC, descărcați gratuit antologia.
