Paul Auster este cunoscut ca fiind unul dintre reprezentanții postmodernismului american. Născut la New Jersey, în Newark, Auster a studiat la University of Columbia, descoperind limba franceză ca fiind marea sa pasiune; traduce poeziile lui Stephane Mallarme, piesele și proza lui J.P.Sartre, dar și operele unor autori francezi mai puțin cunoscuți publicului. Debutează cu un volum de poezie intitulat Unearth (1976) și începând cu anii 1986, proza pune amprenta asupra muzelor sale, ultimul său roman fiind Cartea iluziilor (2002). Despre romanul de față, am citit că ar fi o carte de citit în tren sau în metrou. Eu n-aș recomanda, asta dacă nu vrei să te trezești la capătul liniei. Romanul lui Paul Auster nu mi se pare a fi genul de carte pe care s-o cari peste tot cu tine în geantă / rucsac și s-o răsfoiești câteva minute în așteptarea metroului. Ea cere mult mai mult de la cititorul său; detaliile microscopic așezate în firul narativ te fac să fii atent la fiecare cuvânt sau replică a personajelor. Am mai auzit, de asemenea, că aceste detalii n-ar fi importante. Ba bine că nu, cred că grija în a combina aceste mici detalii l-a făcut pe Auster să se afle astăzi pe rafturile noastre.
Din start suntem puși în fața a două planuri narative: prezentul și trecutul lui David Zimmer, fost profesor universitar, un caracter bolnăvicios și transformat într-o ruină de când soția și copiii au murit într-un accident rutier. Încercând să uite dezastrul care i-a răvășit viața până-n cele mai adânci cotloane ale somnului, Zimmer devine pasionat de cinematografie, deși în incipitul cărții recunoaște față de sine însuși că nu e un împătimit al filmelor. Vrând să ocolească atât cât poate tragedia care l-a prins într-un borcan invizibil pentru ceilalți, Zimmer începe să bântuie din cinematograf în cinematograf. Aici intervine planul secund: descoperirea actorului despre care se credea că a murit, Hector Mann. Acesta din urmă, un actor de duzină și un tip cu idealuri care par să nu-i aparțină, reușește să ridice semne de întrebare în mintea profesorului, care, dintr-un excel de zel și nebunie deopotrivă, culege informații și alcătuiește un fel de cronică a actorului Hector Mann. Lucrurile o iau însă razna când Zimmer este invitat în casa actorului care este pe moarte. Înainte de a ajunge la căpătâiul muribundului, Zimmer află întreaga poveste a omului despre care a scris ani întregi, găsind în el forța de a nu renunța la propria viață de când cu moartea familiei sale.
”-M-ai cam zguduit , domnule. La început nu m-am împăcat deloc cu ce-ai făcut. Acum cred că mă bucur.
– N-am făcut nimic.
– Ai scris o carte. Am citit cartea aia iar și iar, și m-am întrebat iar și iar: de ce m-ai ales pe mine ? Care a fost scopul, Zimmer ?
– M-ai făcut să râd. Asta a fost tot. Ai reușit să deschizi ceva în mine și după aceea ai devenit scuza pentru care am continuat să trăiesc.”
Este un roman despre trădare, despre minunea de a iubi puțin și pentru toată viața. Adică atât cât trebuie. Fără-ndoială, David Zimmer este un fatalist convins, și o dată cu moartea principalului său subiect livresc, simte că refugiul i se destramă, deși trăiește o poveste de dragoste care ține doar…29 de ore. Cartea are un stil degajat, dar asta nu o face să fie ”ușuratică”, ci dimpotrivă. Cu teșituri pe la margini, romanul nu plictisește și nici nu se pierde în acele detalii despre care vorbeam la început. Poate fi abordată drept ”roman în ramă”, pentru că rama însăși este personajul David Zimmer.
Autor: Paul Auster
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
ISBN: 973-681-566-8
Număr pagini: 384
An apariție: 2004
Traducător: Dana Crăciun
Preț: 20 RON
sursă foto
