O întrebare dificilă

La începutul existenţei rubricii TV cu acest nume, am formulat 13 răspunsuri posibile la întrebarea „De ce-aş citi?”. Primul dintre acestea era oarecum neconvenţional: Ca să te linişteşti că nu eşti nebun.

Fiecare dintre noi – spuneam atunci – are obsesii, spaime, angoase, atracţii, gusturi, dorinţe despre care, măcar uneori, suspectează că ar fi patologice. Citind cărţi, multe cărţi, descoperi că orice simţi tu a mai fost simţit, cu aceleaşi temeri, cu aceeaşi jenă, de mulţi alţii.

Între timp, am discutat cu un sociolog, un psihanalist şi un psiholog. Ultimul dintre aceştia, Georgeta Ghinea, ne-a dezvăluit că foloseşte, pentru pacienţii săi, biblioterapia. Nimic surprinzător.

Şi, mă rog, care ar fi cele mai frecvente, cele mai obişnuite situaţii în care ai avea nevoia să-ţi spună cineva – un om sau o carte: „Frate, treaba asta care ţi se-ntâmplă ţie acum s-a mai întâmplat la şapte milioane de oameni, marea majoritate au supravieţuit, ba chiar se simt bine!”? Păi, ştiţi dv.: că nu te-ascultă copiii, că nu te-nţelegi cu soţul∕soţia, că te enervează şeful, că nu-ţi ajung banii, că oamenii sunt răi, proşti şi nebuni, că nu mai înţelegi aproape nimic din ceea ce se-ntâmplă-n lume. Şi, cu voia dv., după caz, încerci să creezi ceva, să construieşti ceva, să descoperi ceva şi nu prea-ţi iese.

Din playlist-ul meu de cărţi, în Top 20, cele mai bune 20 de cărţi pe care le-am citit vreodată, face parte şi „Mansarda”, de Marlen Haushofer, Colecţia Globus a Editurii Univers, 1974. În paranteză fie spus, după ce am citit-o, cu mulţi ani în urmă, împrumutată de la o bibliotecă, şi această carte, ca şi altele, mi-am procurat-o dintr-un anticariat de pe Internet, pentru câţiva lei.

Despre scriitoarea austriacă Marlen Haushofer (născută Fraeundorfer) s-ar putea să nu fi auzit. Aceasta este ultima ei carte. A murit la doar 50 de ani, după o existenţă – personală şi literară – mai degrabă discretă.

Dar despre Globus cred că ştiţi. A fost o colecţie fabuloasă care a reuşit să publice, în plin regim comunist, cărţi-reper ale literaturii universale.

Prima carte a scriitoarei se numea „O mână de viaţă”, şi este ceea ce ne oferă şi aici, în „Mansarda”. La o privire cinică, mare lucru nu se-ntâmplă în cartea asta. E un jurnal ţinut de o femeie banală, cu probleme banale, cum ar fi cele gospodăreşti, confruntată în acelaşi timp cu egoismul, prejudecăţile, intoleranţa şi indiferenţa celor din jur – în grade variabile, fireşe. Nimic uluitor. Uluitoare este doar adevărata ei viaţă, cea interioară, care răzbate în afară doar prin pasiunea pentru pictură. Femeia re-desenează, obsesiv, o pasăre şi nu e nicicând mulţumită de rezultat, pentru că, spune: „Încercam să desenez o pasăre care să ştie că nu e singură pe lume”…

Scrisul şi desenatul sunt atributele mansardei. Jos sunt gospodăria, familia, obligaţiile, lumea, prezentul. În mansardă sunt imaginaţia, spiritul, sufletul. Şi trecutul.

Iar trecutul ascunde un episod straniu, pe care nu vreau să vi-l dezvălui, urăsc să povestesc cărţi sau să mi se povestească. Perioada aceea a trecut, dar a lăsat urme. Printre urme, o imagine care pe mine, unul, m-a tulburat profund: din repetatele tentative ale femeii de a desena animale apare – fără voia ei – un balaur. Un balaur care o întreabă: „Ce sunt eu!?”

Grea întrebare pentru oricare dintre noi…

O zi bună vă urează

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: TC Zarojanu

TC Zarojanu
a studiat Matematică-informatică la Universitatea București. A fost îndrăgostit de lectură și a devenit scriitor, jurnalist, producător și realizator de emisiuni culturale.

Comentarii

  1. Citesc acum cartea. Aceleasi sentimente m-au incercat, uite ca se intampla si altora. Multumesc pentru recenzie.