Lk60ml; c13;

La un moment dat treceam printr-o fază ciudată. Fusese o gaură totală-n capul meu. Eram într-o bodegă și jucam șah cu un tip pe care-l dezbrăcasem încă de când intrase din priviri. Din joi în paști îl mai lăsam să câștige, să nu se plictisească. Și colac peste pupăză mă trezesc într-o pătură pe bancheta din spate a unui autobuz. Toate bune și frumoase ai zice. Nu aveam nici cea mai vagă idee a cum ajunsesem acolo. O tanti din dreapta mă întreabă dacă vreau pizza. Îi zic că da, că-s lihnită – de aici și rosul unghiilor, care nu-i tic nervos/ parol!-. Cotrobăie prin paporniță și-mi zice: „ nu mai am”, dar îmi întinde o eugenie. O înfulec instant.

În scurt tmp începe să dialogheze:

– Și, cu treburi la Vaslui?

Ce dracu? Ce Vaslui? Ce să caut eu în Vaslui? Deși  undeva pe acolo stă o rudă îndepărtată de-a lui C. cu care nu-mi amintesc să fi cochetat. Pe C. nu-l mai văzusem de luni întregi. Ieșea cu o feministă simpatică pe care o îndrăgeam în ultimul hal fiindcă vorbea mai mult decât mine. Zâmbea frumos, totuși în priviri îi citeai o mare tristețe. Profesa pe undeva. naiba mai știe pe unde. Ea mă-ncurajase să continui romanul început cu mulți ani în urmă, chiar mă și invitase să țin niște conferințe pe ici-colo. Avea 30 de ani, părea ștearsă, mai multe nu am știut niciodată. Nu-s genul care să-și bată capul prea tare cu problemele altora.

Pe atunci îmi căzuse cu tronc un alt C. care se învârtea prin cercul ăstora. Făceam ce făceam și pac apăream la fiecare șuetă. El mă vedea altfel… ușor naivă. Nu eram nici pe departe. Știam de la bun început că nu aveam cum s-o scot la capăt ținându-mă așa după el. Îl voiam numai pentru mine și dacă nu era ziua cutare dintr-un octombrie trecut – când mi-a prins brațul și m-a scos în cafeneaua mea favorită din orașul ăsta palid- eram gata gata să renunț.

Cu puțin timp în urmă îmi luasem catrafusele și plonjasem într-un apartament decent de pe Victoriei. Locuiam la trei cu încă cineva. Cineva-ul ăla nu mi-a prezentat niciodată interes. Asta fiindcă nu ne sincronizam, îi plăcea să călătorească. Iar eu oricum pierdeam nopți întregi prin mai știu eu ce crâșmă să-mi continui povestea.

Știam că dacă na, l-am prins între patru ochi urma să-l sărut fie și cu forța să mă conving că-s îndrăgostită de el și nu de idea de a fi îndrăgostită de cutărescu.

– Știi că te pândesc de ceva timp?

Încep să-i zic schimbând subiectul, ce-i drept habar n-aveam care era. Tot ce făceam era să-mi imaginez alte și alte finaluri după ce-i mai trânteam câteva replici pe nepusă masă. Eram pregătită să mă lase acolo singură, or să înceapă cu „am pe cineva” & cine știe?!

– Mai exact de doi ani. Te văzusem prin campus și-mi păreai un puști inteligent. Arătai așa și pe dincolo. De câte ori intram în vorbă îmi ieșeau numai tâmpenii, speram de fiecare dată să încingem o discuție. Am bătut și nefirești apropouri chiar, n-au dus la nimic. Zilele astea ți-am dus dorul. Nu fă mutra asta, nu-i berea de vină, asta e apă. Nu beau nimic în afară de bere. Probabil te gândești că-i urât pentru o femeie să bea bere. Așa delicată și cu sticla-n față… paharele cine știe cum sunt… Oricum refuz să cred că ți-ar trece așa ceva prin cap. Stai! Nu-mi turna peste… îmi ies copiii bâlbâiți și nu, nu-s superstițioasă dar organismul meu independent de mine… În fine. Dând peste tine și ieri și azi, și din întâmplare, ba intenționat ( crezi că-mi plăceau discuțiile interminabile despre Spinoza? no, shit!) mă chinuiam cumva să par indiferentă. N-am idee dacă mi-a ieșit. În schimb abia așteptam să mă strângi puternic în brațe… și… oh, poate că deja-ți dăduseși seama și m-ai scos aici să clarifici situația.  Ia aminte: pot fără tine dar vreau cu tine. Și uite, să te scap: te vreau și nu vreau să te vreau, e o chestie sufocantă să te privesc de la distanță și să mă întreb: oare m-a observat? și dacă m-a observat ce? (de parcă iar m-ar lua peste picior un atac de panică (atacuri de care, slavă domnului, am scăpat); ). Sunt explozivă… mi-au tot repetat. Nu-mi lua mâna, decât să-mi zici că-s minunată dar nu pentru tine mai bine taci. Și nimicul e ceva în situația asta penibilă în care m-am pus.

– Sofia… te chemasem să-ți zic despre un proiect în care pariez că vrei să te implic.

– Rahat!

Dau să plec, cer nota. Cui naibii cer nota? Chelnerul ăla își bate și el joc.

– Stai locului, e o chestie interesantă…

Nu mi-o luasem niciodată. Mă pregătisem (îmi dădusem de una singură cursuri) să devin „ea” ca el să-mi devină „el-ul” ăla.

Încremenisem, ca o bucată de carne moartă, așteptam să mă scape ceva. Să mă scoată din mizeria aia împuțită. Și dacă el nu era el… Și dacă și dacă… Se ducea totul. Îmi vorbea despre vrute și nevrute. Urmăream cum i se mișcă buzele. Mă simțeam ca la film. Viața mea nu era viața mea. Mai aveam să scot cotorul de varză și morcovii și să mă detașez. Dar nu. M-am apropiat și i-am dat un sărut cât să nu mă uite. Un sărut lung, insistent, până să răspundă. Era stângaci, amuzant, fermecător. Mi-era teama de discuția ce avea să urmeze.

– Ia-ți o cameră!

Se aude de undeva. Oamenii ăștia, ființe groaznice. Așa au stricat totul. Eram roșie cap-coadă.

– Sofia…

Tăceam. Îmi luase palmele între ale lui și mi le pupa. Îmi plăcea al dracului de tare. Mă blocasem. El vorbea și vorbea… eu eram într-o altă lume. Apare nota. Speriată că asta-i tot îi zic pe un ton ușuratic și grav:

– Să mergem la tine!

Ce să-mi mai spună? Luăm un taxi, paca paca. Și mare-mi e mirarea. Să mă fi văzut! Stăteam în fața scării în care locuiam.

– Păi ce? Am convenit să mergem la mine?

– Suntem vecini?

– Eu stau la 15.

– Nu, zău?

Mergem la 15 și văd cum are o cheie de la apartamentul meu. Ce dracu? Care erau șansele? Astea-s porcării previzibile din drame de prost gust.

– Deci tu…?

Mai e loc de vorbe? De-aș fi știu era de o grămadă de timp hărțuit! Ce mai conta? Urmează una din cele mai tari partide ever. Trupul meu peste trupul lui. Trupul lui peste trupul meu. Era cald și bine. Fierbinte și …

Și a durat ceva. Cam șase luni. După a primit o bursă în Cehia. Și e mișto în Cehia. L-am încurajat sperând totuși să nu accepte. Iar relațiile la distanță suntem contșientți cu toții că nu rezistă. Atât ne-a fost.

Stăteam cuminte pe bancheta din spate când vine un țigănuș la mine, scoate un cuțit și-mi zice: dă-mi cartea!

I-o dau repede și se așează undeva mai în față. Când să cobor, mă urmează. Mă întorc și pe un ton certăreț și gata să-i bag niște injurii ca la ușa cortului (asta dacă la ușa cortului se mai înjură încă) îi spun: dă-mi cartea! Mi-o dă, ce să facă.

Din stație știam drumul. Ce mai era de făcut? Îi vizitam ruda lui C. Ajung frumos, sun la poartă.

– Cine-i?

Voce de muiere.

– Sofia…

Deschide imediat. Înaintea pașilor mei nehotărâți dau de C. & C. & iubita primului C. – un mort, blond, cu ochi albaștri, realizat pe plan profesional. Hotărâse că întreaga omenire e un nimic, existența însăși e inutilă. Chiar îmi trimisese un mail de care nu știam încă. Avea totul. Simțea că deține nimic. A încercat de câteva ori să mă scoată-n oraș dar credeam că face bâză.

Mi-au zis că am fost anunțată pe la 5 a.m.. Imediat am urcat în primul autocar. Băusem peste măsură, adormisem, de aici și lipsa memoriei.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90