Am făcut cunoştinţă cu Jorge Amado acum câteva luni, când am cumpărat Căpitanii nisipurilor. Care mi-a plăcut şi nu prea. Subiectul mi s-a părut unul generos şi cu potenţial, deşi nu unul original, venind din partea unui brazilian. Chiar dacă nu în literatură, parte din lumea aceea a copiilor străzii, a copiilor din favelas a mai fost zugrăvită în filme, de exemplu. Numai că stilul din acel roman a fost unul care nu m-a impresionat deloc, l-am simţit sec, fără viaţă, cu prea mult accent pe social şi nu pe poveste, un fel de reportaj şi nu literatură.
Cu toate acestea, atracţia mea pentru literatura sud-americană m-a făcut să mai încerc un roman al lui Jorge Amado. Aşa se face că m-am oprit la Dona Flor şi cei doi soţi ai ei. Un roman lăudat, despre care se spune că este cel mai bun al său. E adevărat că este scris mai bine. Mult mai bine. De data aceasta, nu am mai avut senzaţia că citesc un reportaj, ci chiar am reuşit să mă cufund în lumea de poveste din Bahia, populată cu personaje pitoreşti, cu arome, culori şi ritmuri specifice Braziliei. O lume parcă aflată într-un perpetuum mobile ameţitor, dominată de simţuri, de plăceri, lipsită de anumite rigori, de anumite reguli. Aşa cum, probabil, este şi în realitate.
A început bine, cu umor, un umor subtil, pe care l-am întrezărit încă din (sub)titlul unui soi de prolog – Ce trebuie servit la un priveghi şi când? -, în care ni se explică importanţa mâncărurilor la căpătâiul unui mort.
„Pentru ca un priveghi să-l cinstească aşa cum se cuvine pe cel mort, făcându-i astfel mai uşoară prima noapte a morţii sale, care este cea mai zbuciumată, trebuie să fie plănuit cu mare grijă, cu toată atenţia acordată atât moralului, cât şi poftei de mâncare.
Când ar trebui servite gustările?
Toată noaptea, de la început până la sfârşit. Cafeaua trebuie servită tot timpul, şi aici vorbim de cafea simplă – cafezinho – să fie clar. Un mic dejun în toată regula, cu cafea cu lapte, pâine, unt, brânză, biscuiţi, prăjituri de manioc, cuşcuş cu ouă ochiuri, este servit doar spre dimineaţă şi doar acelora care au rămas să vegheze până la ziuă.”
Şi continuă în felul acesta, cu ce se mănâncă la morţii bogaţi, ce se bea şi ce anume nu poate lipsi nici de la bogaţi, nici de la săraci. După cum spuneam, o ironie fină. Iar acest pretext al înfulecatului la un priveghi ne este servit pentru că povestea începe cu o… moarte. Moartea primului soţ al donei Flor, personajul central, care ne va purta prin toată fauna umană braziliană zugrăvită fidel de către autor. Un personaj central curajos construit, pentru că trăsăturile care o definesc pe dona Flor le întâlnim cel mai ades în literatură atribuite unor bărbaţi. O brunetă cu forme generoase, tipic braziliene, cuminte în aparenţă, dar care mai apoi se lasă mânată de dorinţă, de pasiunile trupeşti, de un erotism pe care nu îl poate ţine în frâu, nici măcar după moartea celui care îi dezvăluise lumea simţurilor şi o învăţase că nu era nimic rău în a te simţi bine. Acum, nu trebuie să vă aşteptaţi la un roman erotic sau porno, la o scriitură ieftină. Nu. Spun doar că este un personaj feminin cumva inedit, desenat cu o sinceritate un pic neaşteptată, dar care se încadrează foarte bine în peisajul bahian.
Deşi mort încă din prima pagină, Vadinho, primul soţ al donei Flor, este şi el un fel de personaj principal, aş putea spune că trece în plan secund doar prin faptul că şi-a dat duhul, altfel, el este cât se poate de prezent şi de bine desenat, prin amintirile soţiei lui. Debusolată de vestea morţii lui Vadinho într-o duminică de carnaval, în timp ce dansa samba, îmbrăcat în haine femeieşti de bahiană, frumoasa şi senzuala dona Flor ni-l dezvăluie treptat, parcă decojind o ceapă de câte o foiţă după foiţă, pe cel care o vrăjise şi care acum o lăsase singură în tumultul carnavalesc şi cu tumultul de dorinţe care aveau să o chinuie în continuare.
Vadinho este un erou simpatic, deşi zugrăvit din destule clişee, simpatic graţie umorului cu care este creionat. El este opusul timidei şi respectabilei dona Flor, pe care o va seduce şi căreia îi va deschide poarta spre erotismul ei mai apoi chinuitor. Parcă toate relele pământului s-au adunat în el: cartofor, beţiv, un desfrânat care colindă prin toate bordelurile şi al cărui principal scop în viaţă par să fie, evident, distracţia şi plăcerile de toate felurile. Cu alte cuvinte, prototipul de bad boy, dar unul specific lumii latino-americane, care te face să zâmbeşti şi pe care nu poţi să te superi. Aşa cum i se întâmplă şi donei Flor, care, la căpătâiul lui, amintindu-şi de toate viciile lui, de toate aventurile lui, de toate suferinţele pe care i le pricinuise, nu doar că nu se bucură că a scăpat de el, ci, dimpotrivă, simte că şi-a pierdut rostul. Iată la ce se gândeşte ea în timpul priveghiului, când rememorează întâmplări legate de unele dintre amantele fantelui decedat:
„Îl vedea doar pe Vadinho mângâindu-i trupul în patul lor de fier, zicându-i la ureche: „Doar nişte păsărici cu care-mi pierd timpul, doar tu eşti pentru totdeauna, Flor, floarea mea de busuioc, iubita mea fără pereche.” De ce naiba le zicea „păsărici”? se întrebă deodată dona Flor. Ce păcat, nu-l întrebase niciodată, dar sigur nu era ceva de bine în porecla asta. Surâse. Toate celelalte erau nişte păsărici, ea singură era pentru totdeauna, Flor, floarea lui Vadinho în mâna lui lipsită de viaţă.”
Iar amintirile despre el curg, curg, curg, până ajungi să te întrebi dacă Vadinho chiar a murit sau nu. Totuşi, după un an de doliu, dona Flor se recăsătoreşte, cu un farmacist, de data asta, care este opusul a tot ce reprezentase mortul din amintirile ei. Astfel ajunge să cunoască şi ea liniştea conjugală, numai că, după o vreme, aceasta îi pare mult prea banală şi plictisitoare, iar dorul de Vadinho revine. Sună a telenovelă? Nu e chiar aşa, pentru că acum intervine specificul ludic al literaturii sud-americane şi suntem aruncaţi în suprarealism. Dorul ei va declanşa nişte lucruri tulburătoare, care vor da peste cap toată lumea aceea colorată, pe alocuri chiar pestriţă, şi minuţios descrisă. Nu o să vă spun mai mult, vă las să descoperiţi singuri ce se va întâmpla mai departe cu dona Flor şi cu neliniştile ei carnale.
Concluzia ar fi că este un roman de citit. Pe lângă cele două personaje principale, unul viu şi unul mort, apar multe altele, cât se poate de pitoreşti şi de bine redate. La fel cum e şi lumea (mă repet) în care ele se mişcă, o redare foarte fidelă a vieţii din acel colţ de lume fascinant pentru noi. Dar are şi un minus: autorul insistă prea mult pe anumite detalii, se cufundă prea mult în lumea pe care o descrie. E adevărat că o face cu ironia de care spuneam, dar au fost momente (destule) în care am avut senzaţia că nu ştie când să se oprească şi ajunge să plictisească, în ciuda ritmului şi a senzualităţii de care te trezeşti înconjurat. Rămâne să vă formaţi singuri o impresie. Iar dacă este cineva care a citit-o deja ne poate spune cum i s-a părut.
Autor: Jorge Amado
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2012
Număr de pagini: 544
ISBN: 978-89931-13-62-1
Preţ: 49,99 lei
