Interviu cu scriitorul Radu Pavel Gheo (II): ”Scriu noaptea, când e liniște și am senzația că sunt numai eu, în fața foii, într-un oraș adormit”

După cum am promis, a doua parte a interviului cu Radu Pavel Gheo. Tonul devine și mai personal, vorbim despre scris, despre muzică, despre fumat și alte lucruri care ni-l aduc mai aproape pe omul din spatele scriitorului. Citiți aici prima parte. 

IMG_4608SB: Mi-aduc aminte că Mircea Cărtărescu spunea la un moment dat faptul că el consideră interesant doar ce i se întâmplă unui om până la vârsta de 8 ani și după cum știți, mare parte din proza lui este despre copilărie și romanul dvs, Noapte bună, copii!, este cumva tot despre copii, mult mai mari, despre copilărie. Credeți că ați mai putea valorifica experiența copilăriei într-un roman?

RPG: Cred că da. Dar aici (n.ed. Noapte bună, copii!), de fapt ideea de bază, dincolo de povești, pe care le-am folosit pentru că sunt atractive și mi-a plăcut și mie să le scriu, pornea de la copilărie și de la perioada inocentă și luminoasă, paradisul reprezentat de copilărie și de adolescența mică, să zic așa, și voiam să ajung la ceea ce se alege din ea când ne maturizăm. Asta e cumva partea tragică a cărții, ce se întâmplă cu visurile noastre din copilărie, cu dorințele noastre de atunci, inclusiv dorința de a ajunge în Occident sau în America și care e realitatea de care te poți ciocni atunci când crești mare și încerci să le îndeplinești exact așa cum le visai. Știu că s-a zis că în Noapte bună, copii! există și o critică a Americii, dar nu asta era de fapt problema, pentru că unul dintre personaje se realizează în America, material.

Problema lor era alta și mie mi s-a părut că aici este problema multora din generația noastră, a celor care aveam vârste incerte la Revoluție, abia ieșisem din adolescență, nu eram nici maturi, dar nu mai eram nici copii, știam și înțeleseserăm cum mergeau lucrurile în , dar nu eram suficient de maturi încât să ne fi prins sistemul așa cum i-a prins pe părinții noștri. Noi aveam niște vise pentru că eram imaturi și emoțional și social și personajele mele sunt un fel de extremă, sunt nu numai oameni care își păstrează visele copilăriei, ci și încearcă să și le realizeze exact așa. Nu se adaptează de fapt la realitatea lumii din jur, ceea ce într-un fel e frumos, să rămâi veșnic copil și să faci exact ce ți-ai dorit, nu?, numai că de obicei rezultatele sunt tragice și asta era de fapt tema romanului. Ei sunt, de fapt, imaturi, chiar dacă au la un moment dat 30-35 de ani , tot nu au ajuns la maturitatea la care se presupune că e un individ la 35 de ani și toată maturizarea asta le aduce cumva toate ponoasele. Li le aduce autorul, pentru că totul e ficțiune, dar cam asta era ideea.

SB: Ce le-ați spune celor care încă mai zic că pe vremea comunismului era mai bine sau  comunismul a fost un sistem bun, dar care a fost aplicatIMG_4598 prost? Am auzit de foarte multe ori în ultima vreme aceste lucruri și Matei Vișniec a scris într-unul dintre articolele sale că de fiecare dată când cineva îi spune că a fost un sistem bun, dar aplicat prost, îi spune următorul lucru: da, dar au murit 100 de milioane de oameni, au murit pentru o greșeală?

RPG: Da, Matei Vișniec știe foarte bine cum a fost. E adevărat că nu poți cu adevărat să argumentezi permanent spunând că ”eu am trăit pe atunci și știu cum era”, pentru că ți se dă replica, ”da, dar a fost aplicat prost”. Ceea ce e de spus e că sistemul comunist a fost aplicat nu numai în România, a existat pe toate continentele, în toate culturile, în toate variantele, de la sistemul rusesc care a păstrat structura imperialistă, țaristă cumva, pentru că Stalin, în mintea sa a fost ca un fel de alt țar, apoi în România, în Cehia, care era o țară relativ democratică, în Polonia, în Cuba, care era o republică central- americană, unde era tot timpul cald, era un fel de Hawaii, una din lumile care ar putea să fie Paradisul, pe continentul asiatic, de la China la Coreea de Nord, oriunde s-a încercat implementarea comunismului, în diverse modele, fiindcă fiecare a avut modelul lui cultural, oriunde s-a aplicat, peste tot a dat greș.

Acum, de câte ori trebuie să încerci un lucru ca să te convingi că nu funcționează? Există în științele exacte, în fizică să zicem, experimente care dovedesc validitatea unei ipoteze. Dacă nu merge o dată, de două ori, de trei ori se renunță la acea ipoteză și la comunism de ce să nu renunțăm dacă n-a mers, numai pentru că ne încăpățânăm să folosim ideologia comunistă? De ce? Băi, n-a mers, n-a mers, care ar fi argumentele pentru a mai încerca o dată? De ce să nu încercăm să construim alt tip de ideologie dacă nu ne mulțumește capitalismul? Aș mai spune, deși asta s-a mai observat, că opoziția asta capitalism – comunism este una falsă. Capitalismul este un sistem economic, că funcționează, că nu funcționează, că se adaptează din mers, că nu se adaptează, sunt discuții care țin de economie și nu mă pricep, nu m-aș băga foarte tare în discuție, dar atâta știu, că sistemul capitalist este un sistem economic care este de obicei integrat unui sistem politic.

În America nu este capitalism, este democrație, în Franța nu este capitalism ci este democrație. ”Comunism” nu este un sistem economic, este în același timp un sistem economic și unul politic și îngrădește libertatea individului de a se manifesta, pentru că politicul influențează economicul și atunci nu mai ai libertatea de mișcare pe care un sistem democratic ți-o permite. În Franța, poți să ai partid comunist, nu te împiedică nimeni, în schimb, când e vorba de comerț, care e foarte important, oamenii îl fac așa cum se pricep și Statul sau sistemul politic nu îngrădește cu nimic comerțul. Dincolo de limitele normale, morale care sunt impuse, lasă societatea să funcționeze. Fie că sunt socialiștii la putere, fie că mai vin din când în când liberalii, sistemul economic nu este afectat de asta, nu în mod fundamental.

Pe când în comunism sistemul econimic este subordonat celui politic și din momentul ăla libertatea individului de a prospera este îngrădită de niște concepte ideologice care n-au nimic de-a face cu viața de zi cu zi, cu cerințele, nevoile sau chiar pretențiile omului. Nu este o opoziție bună (n. ed. comunism – capitalism), comunismul ar trebui opus democrației, dar nimeni nu vrea să facă chestia asta pentru că în momentul când spui comunism versus sistem democratic datele problemei se schimbă radical și nimeni n-ar mai sta să discute despre dezavantajele democrației sau altceva. Cam asta e, zic eu.

SB: Da. Aveți și un blog, Gheoland

RPG: Da, pe care scriu tot mai rar…

SB: Din păcate. Vă urmăresc.

RPG: Mersi.

SB: Și mi-ar plăcea să scrieți mai des.

RPG: E tot problemă de timp, de fapt. În ultima vreme am avut tot mai puțin timp, de aia spuneam că pentru mine festivalul ăsta a fost o gură de aer cumva, m-am rupt de toate treburile la care trebuie să mă reîntorc mâine. De fapt, poimâine, mâine plec și poimâine ajung.

SB: Îmi pare rău să aud asta, a fost o gură de aer destul de scurtă.

RPG: (râde) Da, dar intensă, cinci zile după care, fizic mă simt foarte obosit, dar mintea îmi e mult mai curată.

SB: (n. ed. arăt înspre țigara electronică pe care Gheo o fumează). L-am văzut și pe Ștefan Agopian fumând țigară electronică. E o nouă modă printre scriitori?

RPG: Am impresia că fiecare a făcut-o din motive independente.

SB: Vreți să vă lăsați de fumat?

RPG: Nu, vreau să continui să îmi iau doza de nicotină fără să mai inhalez și fum propriu-zis: monoxid de carbon, gudron și așa mai departe. Eu sunt dependent de nicotină și aceasta este cea mai curată variantă pe care am găsit-o până acum și care îmi păstrează și gestul, gestul de a duce la gură o chestie care seamănă cu țigara.

SB: Și puteți să fumați peste tot, lucru care mie mi se pare foarte tare. (râd)

RPG: (ușor amuzat) Asta am uitat să spun, da. Pot fuma în interior, fuma, adică aburi, căci asta e, în locurile unde nu se fumează.

SB: Cum scrieți? Aveți tabieturi? Scrieți în anumite perioade, dimineața, seaara, o zi da, o zi nu? Am auzit tot felul de variante.IMG_4606

RPG: Am câteva. La un moment le-am dat am scris pe blog, pe undeva, sunt mai multe. Scriu noaptea, și asta e o problemă, de obicei între 12 și 2 sau în weekend-uri când în pot permite să mă trezesc mai târziu, între 12 și 3. Literatură, cel puțin. Eseistică, publicistică pot să scriu și ziua, dar literatură numai noaptea după 12, când e liniște peste tot, se liniștește orașul și am senzația că sunt numai eu, în fața foii, într-un oraș adormit. Scriu numai în bucătărie și de aia mi-e și greu, de exemplu, să scriu când merg la câte o rezidență literară, bine, nici nu am fost prea des, nu-s foarte fertile pentru mine din punct de vedere literar. Scriu în bucătăria mea, ăsta este locul cel mai plăcut, cu aragazul de obicei pornit dacă e un pic mai rece afară, cu cafeaua întotdeauna lângă mine și cu o oală de cafea pe aragaz, cu foaie de hârtie A4…

SB: Scrieți de mână?

RPG: Scriu de mână pe foaie de hârtie A4 care este imprimată deja, din reflex ecologist. Nu scriu niciodată pe coală albă pe ambele părți. Toate colile pe care scriu sunt foi recilcate ale unor texte deja imprimate, indiferent de unde și pe o parte am, de la texte scoase la imprimantă, literatură sau alt gen, până la declarații venite de la bancă, extrase de cont sau adeverințe medicale și așa mai departe, așadar pe o parte e textul imprimat și e o parte albă, pe aia scriu. Numai cu stiloul, mai exact cu același stilou pe care îl am din 1990, primul meu stilou. (n. ed. îl privesc cu uimire și începe să râdă). Pe bune! Primul meu stilou cu peniță, peniță de aur, din ăla chinezesc, vechi, dar cu ăla scriu din 1990, numai cu cerneală neagră. Ce-ar mai fi? Cred că mai sunt câteva obiceiuri, am câteva tabieturi foarte clare. Până acuma nu cred că am scris text literar… (face o pauză de gândire și revine). Ba, cred că s-a mai întâmplat să îmi mai vină câte o idee și am scris altfel, dar mai degrabă clipuri, texte cum sunt cele din Numele mierlei, de o pagină jumate, două pagini, trei pagini, câteodată într-o cafenea, dar foarte rar, foarte rar. Deci așa scriu, la masă, cu stiloul.

SB: Oldschool, așa.

RPG: Da, dar nu cred că contează (se amuză). Am prieteni care scriu deja la calculator și scriu foarte bine și le iese, dar eu nu pot. Și mâzgălesc foarte mult, adică în scrisul meu există o grămadă de tăieturi. Mă hotărăsc greu și după aceea, a doua zi dimineața, dacă am timp, revizuiesc tot ce am scris noaptea. Și abia după aceea, la un moment dat, transcriu pe calculator și oricum am textul revăzut de vreo trei ori până apare în forma electronică și cred că e destul de bine, fiindcă am control asupra lui sistematic.

SB: Aveți vreo carte începută pe vreo chitanță în momentul de față? Un roman nou?

RPG: Chiar dacă aș avea, n-aș spune. Am eu chestia asta, nu vorbesc despre lucrurile care nu s-au terminat. Mi se pare că nu-i ok, e ca și cum aș promite ceva ce nu știu dacă pot sau nu îndeplini. Dacă un roman sau o povestire se rupe la jumătate și nu o mai pot continua? Dar acum, așa, de-adevărat și sincer, n-am nimic început, n-am nici în proiect, chiar n-am avut timp deloc. Au fost vreo doi ani foarte încărcați și mă tem că și următorul va fi la fel. Și-atunci, cred că de-abia din 2015 pot să sper să încep și până atunci poate se face și un proiect. Nu-i vorba numai de timp, n-am nicio idee destul de coerentă care să poată lega un text de mari dimensiuni. O povestire s-ar putea la un moment dat să răsară, o idee prinsă ziua pe stradă și apoi transcrisă în 4, 5 zile, o săptămână sau două.

SB: Eu aștept cu mare interes. De citit, ce cărți mai citiți? E vreun roman, vreo carte care v-a plăcut în utlima vreme și pe care s-o citim și noi dacă n-am citit-o deja?

RPG: Citesc cărțile pe care le redactez. Astea în primul rând și pe astea le citesc cu foarte mare atenție. Le redactez și le văd și-n original și-n traducere. Din ce am redactat în ulima perioadă am avut pe mână câteva cărți foarte bune și foarte bine traduse. A apărut recent, de exemplu, un roman al lui Philiph Roth, Teatrul lui Sabbath, e un roman de vreo 500 de pagini foarte bun! Șocant, dur, impresionant, dar foarte bun, se vede acolo mâna de scriitor autentic.

SB: Din păcate n-o să mai vedem niciun roman nou scris de Philiph Roth, a zis că nu mai scrie.

RPG: Da, dar încă n-avem în română tradusă toată opera lui, deci mai sunt câteva care trebuie să apară, așa că măcar până atunci poate se răzgândește. A mai fost editată o carte de Julie Otsuka, Buddha din podul casei, o carte despre emigranții japonezi, de fapt despre miresele japoneze venite în SUA la începutul secolului 20. Foarte bună. Odată că e scrisă într-un fel interesant, e o voce colectivă a tuturor femeilor japoneze, femei venite fără să-și cunoască logodnicii. Era ideea că plecau din sărăcie și emigrau în America, mergeau la niște bărbați pe care îi văzuseră numai în niște poze. De multe ori nici nu erau pozele adevărate, adică tipii respectivi care voiau să se căsătorească trimiteau pozele unor prieteni mai frumoși sau mai eleganți.

Cartea este foarte bine scrisă și e și originală, a găsit autoarea o perspectivă originală de a vedea povestea, mi-a plăcut mult de tot. Și așa, mi-a mai plpcut când am citit, acum vreo lună sau două, romanul Simonei Sora, Hotel Universal, care a fost unul dintre surprizele, semi-surprizele plăcute, zic semi-surpriză plăcută pentru că pe ea am avut-o în Tovarășe de drum cu un text. Atunci a fost o surpriză, pentru că nu știam că Simona Sora poate să scrie literatură și așa de bine.

SB: E nominalizată și la Premiul ”Augustin Frățilă”.

RPG: Da, e nominalizată și eu, sincer să fiu, sper să câștige. Poate sunt și subiectiv, dar chiar mi-a plăcut cartea foarte mult și chiar aș aștepta să mai scrie.

SB: Și noi așteptăm să mai scrie. Muzică. Ce muzică ascultați?

RPG: Aici e mai greu. Apropo de oldschool, eu când am timp și ascult mai degrabă de relaxare, ascult fie muzică pop- din anii `80, care în general este ori heavy de tip AC/DC, Iron Maiden, ori pop--ul ăla dulceag, cu tipii ăia drăguți care aveau succes la fete, gen Jon Bon Jovi.

SB: Sau Mötley Crüe?

RPG: Da și Mötley Crüe. Sau muzică mai veche, aici să zicem că muzica din anii `60-`70 nu este doar de relaxare, Pink Floyd, Jethro Tull.

SB: Ați fost la Roger Waters la concert?

RPG: N-am fost. Acum 20 de ani aș fi mers și pe jos, acum sunt mai leneș. N-am fost și n-am fost nici la Budapesta pentru că pentru mine, din Timișoara, Budapesta e mult mai aproape decât Bucureștiul, ajung în 4 ore și touși n-am fost nici acolo. Am avut grupuri de prieteni care au mers împreună și mi-ar fi fost ușor, dar n-am mers. Și mai ascult, dar asta e o chestie personală, muzică pop- din anii `80 din fosta Iugoslavie, formații pe care le știu de atunci si care mie îmi plac în continuare. Ăsta e și un fenomen social, l-am și studiat la un moment dat, e interesant de exemplu faptul că în țările din fosta Iugoslavie, Serbia, Croația, Slovenia se ascultă și acum, de fapt nu se ascultă, mai exact, tineri care s-au născut după `90 și care au acum, 16, 17, 20 de ani, ascultă muzica părinților lor și li se pare la fel de interesantă și de bună ca și acum 20-30 de ani, nu cred neapărat pentru că ea ar fi mai bună, fiindcă ea s-a perimat, totuși, ci pentru că e legată de o anumită epocă istorică, una care la ei e așa ambiguă, e și dulce amăruie, e și perioada în care erau împreună, dar și perioada premergătoare acelui dezastru care omorât vecini și prieteni și i-a îndepărtat pe unii de alții. E foarte ciudat. Mai ascult cu plăcere, și mi-am creat și o afinitate față de cultură, muzică sârbă, croată, slovenă.

SB: Și ultima întrebare. Cum vi s-a părut experiența de a scrie o povestire la standul notru (n. ed. Scrie-ți povestea în Iași), la SemneBune, în mijloculIMG_4611 mulțimii, ad-hoc?

RPG: A fost o provocare. Văzându-l pe înaintea mea (n. ed. a acceptat invitația de a scrie un short story chiar înaintea lui Radu Pavel Gheo, care l-a urmărit în timp ce scria) și văzându-l cu câtă ușurință scrie m-a apucat și spaima, apoi mi-a mărturisit că oricum se pregătise din timp. Și eu mă pregătisem, adică vag mă pregătisem înainte, dar nu știam exect ce să scriu și a fost un experiment interesant pentru că după prima frază începuse să se construiască povestea în mintea mea, adică s-a întâmplat spontan și la un moment dat am văzut că se adună lume în jurul meu și se uită ce scriu și citeau încă dinainte ca eu să știu cum o să se termine, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată și care nu i se întâmplă scriitorului. De obicei, cititorii lui au acces la text când el deja l-a terminat și a hotărât că e totul în regulă, nu se uită peste umăr cum povestea avansează când nici scriitorul nu știe încă cum o să avanseze. A fost interesant, mi-a plăcut. Nu știu dacă aș repeta experiența, dar mi-a plăcut.

SB: Dacă mai aveți chef, puteți să continuați.

RPG: (râde) Deocamdată cred că e de ajuns. Trebuie să asimilez experiența momentului și mai vedem.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 229