Interviu cu scriitorul Radu Pavel Gheo (I): ”Vrem cititori, dar dacă ei există cumva potențial însă nu au cum să ajungă la carte nu am rezolvat nimic.”

IMG_4584În după-amiaza ultimei zile a festivalului FILIT am stat de vorbă cu scriitorul, eseistul și redactorul de carte Radu Pavel Gheo, unul dintre acei autori în spatele cărora descoperi oameni de calitate, oameni prietenoși și modești. După ce l-am invitat să scrie în cadrul atelierului nostru de creație, Scrie-ți povestea în Iași, Radu Pavel Gheo a acceptat să stea de vorbă cu mine despre FILIT, cărți, despre cum scrie, despre lecturi publice, comunism, muzică, America, copilărie, țigări electronice, starea învățământului și altele. Discuția noastră s-a întins, este pasionant să îl asculți vorbind, așadar am hotărât să împart interviul în două părți, mai ales pentru a lăsa cititorul să descopere pe îndelete omul, scriitorul, redactorul Radu Pavel Gheo. Îmi fac pe această cale mea culpa pentru faptul că m-am informat prost și am scăpat din vedere faptul că Radu Pavel Gheo a debutat în literatură cu un volum de povestiri (Valea Cerului Senin), nu cu romanul Fairia, o lume îndepărtată. Dar autorul, în blândețea-i caracteristică, nu m-a urecheat prea tare, ba mai mult, a fost drăguț și interviul a continuat fără alte probleme.

A doua parte a interviului va apărea miercuri.

SemneBune: Bună ziua și bine v-am găsit, aici, la Casa FILIT, în Iași. Suntem în ultima zi de festival împreună cu scriitorul Radu Pavel Gheo, pe care îl întreb cum i s-a părut festivalul, care au fost activitățile la care a participat, cu cine s-a întâlnit?

Radu Pavel Gheo: Nu știu dacă cineva ar putea spune că nu i-a plăcut festivalul, poate dacă ar fi să găsești vreo, nu o obiecție, ci să ai așa o mică nemulțumire, ar fi cea că nu poți să participi la toate evenimentele la care ai vrea să participi, dar cred că asta au mai spus și alții. Și nu neapărat că nu ai putea să faci o selecție, dar pe mine câteodată nu mă țineau picioarele, asta și pentru că, deși programul este bine făcut și foarte bine structurat pe momente semnificative, la anumite ore și pe întâlniri cu pauze decente, totuși mai e problema întâlnirilor informale, care există întotdeauna. Și să zicem că dacă într-o seară ajungi să stai până la 1-2 noaptea, a doua zi nu mai reușești să vii de dimineață, dar asta nu-i nemulțumire, pentru că dacă festivalul era plicticos nu aveai cum să stai până la 2 noaptea, nu aveai cu cine. Festivalul a fost și interesant și plăcut, nu o să înșir acum cu cine m-am întâlnit, pentru că sunt atât de mulți scriitori din toată România, scriitori importanți din străinătate, oameni pe care nu i-am mai văzut de 2, 4, 5 ani. Ce m-a impresionat pe mine a fost momentul când m-am întâlnit cu traducători.

Nu-i prima dată, dar probabil nu m-am obișnuit și de fiecare dată am surpriza să văd niște oameni care vorbesc o română foarte curată, foarte corectă, care cunosc literatură română cum nu cunosc mulți dintre români, care cunosc istoria culturii românești cum n-o știu poate nici eu, pentru că sunt oameni cu adevărat pasionați de România, de cultura română, de literatura română în special și asta a fost una dintre surprize, jumătate de surpriză, pentru că bănuiam, știam, dar rămâne una dintre surprizele plăcute ale festivalului. Mi-a plăcut, din punctul ăsta de vedere, ideea de a combina întâlnirile dintre scriitor și public, dintre scriitori și traducători și editori, au fost și câțiva editori, și de a facilita contactul tuturor. Au fost traducători care au stat de vorbă cu cititorii și asta era plăcut, dădea senzația de a-i informa pe oameni că există în afară oameni chiar interesați de literatura română, deci, de ce nu ne-ar intersa și pe noi? Lucrul acesta a contat foarte mult, cred eu, și pentru forța festivalului și pentru impactul pe care o să-l aibă și eu zic că o să-l aibă, așa, în general, acum în spațiul ieșean în particular, dar eu zic și că, în următoarele săptămâni, când ecourile din presă or să ajungă la cititori, privitori și așa mai departe, o să vadă și restul că este un festival de avengură europeană și este făcut la nivel european.

SB: Ați pomenit de traducători. Aveți vreo carte care se traduce în momentul de față sau care o să apară în curând în străinătate? Vreo traducere nouă?

noapte-buna-copii_1_fullsizeRPG: În momentul de față știu că e blocată traducerea italiană și nu cred că o să mai apară. E vorba de Noapte bună, copii!, a fost tradusă, dar a fost o problemă contractuală, habar n-am ce, nu m-am priceput niciodată la lucrurile astea. Știu că a fost o problemă legată de editura italiană, de semnarea contractului. Nu știu ce se va mai întâmpla. Știu că sunt traducători interesați fie de Noapte bună, copii!, fie de volumul de povestiri, Numele mierlei, dar nu știu dacă intențiile lor o să se materializeze pentru că problemele sunt cele universale, odată ca o editură din străinătate să vrea să publice un autor român sau încă un autor român și apoi să se găsească banii necesari pentru a face asta. De obicei, în proiectele de genul acesta se implicau fie ICR, odinioară, fie anumite instituții ale statului, care ajutau, așa cum de exemplu ajută și statul maghiar sau statul ceh promovarea scriitorilor români din străinătate.

Dar o traducere sigură e a unei cărți care este și nu este a mea, dar este una dintre cărțile mele cele mai dragi, este vorba de Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, care  este a mea și a lui Dan Lungu (n. ed. directorul FILIT) în măsura în care noi ne putem numi autori, fiindcă suntem de fapt coordonatori. Este un volum scris de 17 autoare, fiecare cu câte o relatare personală despre, ideologic spus, condiția femeii în comunism. Neideologic, sunt poveși ale unor femei de diverse vârste, din comunism, povești foarte frumoase, cu farmec, cu umor. A fost deja tradus în italiană, din câte știu eu contractul a fost încheiat și urmează să fie tradus și în bulgară, există și un proiect de traducere în Spania și încă un proiect de traducere în SUA. Și din punctul acesta de vedere, consider că a meritat efortul de a strânge laolaltă 17 autoare, forța lor a fost mai mare.

SB: În cadrul evenimentului Scriitori în centru, ați citit din romanul Noapte bună, copii! și sunt curios cum vi s-a părut reacția publicului. Ați cititIMG_4614 un fragment care mie îmi place foarte mult și m-am bucurat să-l aud citit chiar de autor și sunt curios dacă și ceilalți oameni s-au bucurat. Ați primit aprecieri, v-au oprit oamenii să vă zică: ”a fost foarte bine”?

RPG: Da, da, aprecierile au fost încă din timpul lecturii. Un scriitor simte, mă rog, după o anumită perioadă în care are ocazia să citească de mai multe ori în public, simte dacă reacția este bună sau proastă și am auzit că s-a râs în momentele în care știam că trebuie să se râdă, că s-a șușotit în momentul în care erau pasaje mai problematice. Sunt lecturi care îți ies și lecturi care nu-ți ies, asta a fost o lectură care mi-a ieșit foarte bine. Se mai întâmplă să iasă dezastruos, dar acum publicul a fost atent și interesat clar.

SB: E și un fragment din bine ales.

RPG: Aici a fost o problemă. Eu l-am mai citit de cel puțin două sau trei ori în lecturi publice, și pentru că prinde la public, hai să fim onești, dar din este unul dintre puținele momente care poate fi decupat și ca povestire independentă, pentru că, chiar dacă mai existau câteva fragmente, unele poate mai dure, altele mai comice, dacă le-aș și citit n-aș fi dat senzația aia de text cu cap și coadă, pentru că fiecare personaj în sine are o anumită istorie, ar fi trebuit să explic ce se întâmplase în capitolul anterior ca să aibă logică povestea din acesta sau la ce face aluzie nu știu ce replică de acolo, care ține de felul în care o să evolueze acțiunea mai târziu. Pe când bucata aia era o poveste independentă, care se leagă, bineînțeles de tot romanul, dar care se poate citi și așa, luată separat. și de aceea de obicei o aleg. Bine, acum e mai bine să citești un pasaj comic decât unul tragic. O altă opțiune acceptabilă ar fi fost pasajul în care trei adolescenți încearcă să treacă granița prin Iugoslavia și sunt prinși de grăniceri, sunt duși la pichet și li se fac diverse lucruri. Fiind doi băieți și o fată, îți cam dai seama…

SB: Cartea dumneavoastră, Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, e la a treia ediție.

RPG: Da, la ediția de buzunar.

SB: E o carte scrisă acum mulți ani, despe experiența din America…

RPG: Da, 11-12 ani (n. ed. prima ediție a cărții a apărut în 2003 la Editura Polirom)

SB: Eu am citit cartea când eram în liceu, circula, eram prin clasa a 10-a, a 11-a, era pe toate băncile școlii și toată lumea o citea și visa să plece în America, era așa, un val de tineri care voiau să plece, cartea dvs. ne inspira și visam că o să ajungem și noi acolo, că o trecem prin aventuri, că o să ne fie bine și ”o să facem” mulți bani. Dar dvs. v-ați întors din America.

Radu-Pavel-Gheo__Adio-adio-patria-mea-cu-i-din-i-a-din-a-130RPG: Visul acesta este visul mai multor generații, în America se merge de vreo sută de ani și ceva și America și-a păstrat mirajul, știe să atragă în continuare, în termeni de marketing putem spune că America știe să se vândă. Dincolo de asta, putem spune că America a știut să creeze, sau de fapt noi am știut, americanii sunt în majoritatea lor oameni plecați din Europa sau de pe alte continente, o lume, așa cum i se și spune, lumea nouă, lumea în care încă poți să faci lucruri noi și în care poți să o iei de la capăt și poți să îți trăiești viața așa cum vrei tu.

SB: Se mai poate?

RPG: Se poate. Combinat cu întoarcerea mea și a soției mele înseamnă că unii pot și alții nu pot. Pentru America îți trebuie stofă de emigrant. De fapt, stofă de emigrant îți trebuie pentru orice loc, chiar dacă de exemplu pleci din la Iași la Cluj sau la București, tot îți trebuie un pic de stofă de emigrant. America te solicită la maxim din punctul ăsta de vedere. Cei care reușesc, cei pe care eu îi numesc buni emigranți, reușesc cu asupra de măsură. Am cunoscut acolo romani care s-au adaptat de parcă acolo ar fi fost locul lor, se simțeau ca peștele în apă. E adevărat, munceau din greu, aveau și capacitatea de a se integra, ”făceau bani”, așa cum se spune, sau își făceau meseria la un nivel la care nu o poți face nu numai în România, nu o poți face în Europa decât în puține locuri. Sunt informaticieni, medici, profesori care predau acolo la Universitate. America, dacă ești bun, îți oferă toate șansele, cu condiția să te adaptezi stilului american.

Noi n-am reușit să ne adaptăm, nici nu știu dacă am plecat cu inima ușoară, cred că n-am plecat cu inima ușoară și asta s-a simțit, adică nu ne-am aruncat cu inima ușoară, fără niciun fel de restricție, în viața americană, ci tot timpul am păstrat o oarecare distanță. De aici a ieșit, de fapt, și cartea, din faptul că stăteam acolo, munceam acolo, dar studiam societatea americană de parcă am fi fost niște antropologi veniți acolo să studiem nu știu ce trib, de undeva. Și asta s-a simțit cumva, noi nu ne-am integrat, nici n-am vrut întru totul, ni s-a părut că Europa ni se potrivește mai bine. Pentru orice român, emigrarea, să zicem în Italia, Spania, Franța este mult mai ușoară decât în America.

SB: Dar un scriitor român poate să ajungă în America și să aibă succes acolo? Mă gândesc la cazul Andrei Codrescu, care a plecat demult, demult din România și care scrie în engleză, are succes.

RPG: Da, Andrei Codrescu este unul dintre cei mai buni scriitori din America.

SB: Sau Petru Popescu, un alt scriitor român care a avut succes în America.

RPG: Da, ei aș zice că sunt cazuri particulare, dar acum oricine reușește devine brusc caz particular (râde). Oricum, scriitorii români cu succes în străinătate sunt puțini. La ora actuală, mai degrabă au succes scriitori români traduși în străinătate. Sunt mai numerși decât scriitorii români care au emigrat. Ei sunt cazuri particulare în felul următor: din câte știu eu, Petru Popescu este unul dintre cei care știau limba engleză foarte bine încă de când trăia în România, încă din copilărie știa engleza și i-a fost mai ușor. Andrei Codrescu a învățat engleza ca adolescent, la fața locului, și a început și cu poezie și cu o poftă nemăsurată de a asimila noua cultură, el și spune undeva că era pregătit pentru un nou început, avea 16-17 ani și spune că a învățat engleza pe stradă, în brațele fetelor sau ținând fete în brațe. E mai ușor atunci, în adolescență încă mai poți să te mulezi pe o lume nouă, așa cum e de exemplu cazul lui Cătălin Dorian Florescu, care a plecat în Elveția pe la 14-15 ani, e cam aceeași situație.

La 30 și ceva de ani e mai greu, ești deja, frumos spus, format, mai dur și mai urât spus, ești deja pe jumătatea osificat și e mai greu să te adaptezi și la o limbă nouă și la o cultură nouă. Un caz particular, opusul lui Codrescu, ar fi de exemplu Norman Manea care n-a putut să scrie în engleză, scrie în continuare în română, dar este în continuare un scriitor important, al României pe de o parte și al SUA pe de altă parte. El scrie în românește și este tradus în engleză, e unul dintre marii scriitori contemporani, este de asemenea tradus în toate limbile. Se poate și ca scriitor român, scriind în română, dar și aici îți trebuie forță și noroc.

SB: Ca scriitor român în România cum este? Se poate trăi din scris?, celebra întrebare pe care toată lume o pune.

RPG: Nu se poate trăi din creația literară, se poate trăi, cu eforturi mari, din scris în general, dacă scrisul înseamnă și traducere și redactare și colaborare cu reviste.

SB: Dar din literatură propriu-zisă, din romane, din povestiri, din creație literară, nu?

RPG: Nu. Nu cred, nu știu vreun scriitor din România care să trăiască din scris, nici măcar să trăiască la minimum, să se nulțumească doar să trăiască într-o garsonieră, cu cheltuieli minimale. Nu, numai de dragul de a trăi boem, să se dedice cu totul artei scrisului, în niciun caz. Dar nu e o problemă numai a României, bine, e și problema României fiindcă are politici culturale îngrozitor de proaste, dar e și o problemă a scriitorilor din alte culturi mici sau țări mici, chiar și a unor autori din țări care sunt mult mai cunoscute pe planul literaturii, cum e Ungaria, care are o tradiție culturală mai recunoscută ca România în restul Europei. În Ungaria, din câte știu, s-ar putea să fie vreo doi-trei scriitori care trăiesc exclusiv din scris, în general scriitori deja în vârstă, care sunt cunoscuți, care s-au impus în decursul timpului, dar ei sunt cazuri particulare. Nu prea sunt scriitori de genul ăsta în culturile mici. Sunt în cultura germană, Anglia, Marea Britanie care are și piață de carte adevărată. A noastră e, nu că-i falsă, e minoră, chiar pentru noi, adică publicul românesc e foarte redus pentru piața de literatură.

SB: Și ce am putea face că să se schimbe aceste lucruri? Aveți vreo idee de succes?

RPG: Da, e ceva foarte simplu: sistemul educațional trebuie refăcut de la rădăcină, începând de la grădiniță și clasa 1-a până la nivelul universitar, academic. Avem oIMG_3903 problemă cu sistemul universitar, este îmbătrânit și pe de o parte e bătrânicios, pentru că au rămas niște cadre, cumva păstrate de la regimul comunist și pe de altă parte modificările care s-au făcut, s-au făcut mai degrabă complicându-l decât simplificându-l.

Eu am văzut de exemplu cam cum sunt liceeni în general, nu vorbesc de liceele de elită, care și-au adaptat cumva sistemul folosind și profesori buni și printr-o o înțelegere între toți profesorii și direcțiune și așa mai departe, dar în în general, în liceele din România și sunt foarte multe, sistemul de predare, mai ales la orele de română nu încurajază lectura ci îndepărtează de lectură, iar felul prescriptiv în care se dau și probele normale, note, teze și examenele de tip Bac, îi face mai degrabă (n. ed. pe elevi) să tocească pe anumite rezumate, fie pe anumite interpretări gata făcute și nu încurajează creativitatea. E greu, dar de aici poate să iasă rezultatul. Elevul a fost învățat aceleași texte de zeci de ori și a auzit aceleași clișee, de exemplu clișeele cu Baltagul. Elevii fac mișto de Baltagul, care este o carte foarte bună, dar atâta li s-a repetat interpretarea aia clișeică cu Baltagul încât a devenit temă de bancuri.

Aici trebuie schimbat ceva și ar mai fi ceva: un pic mai multă atenție pentru școală în general, pentru școlile mici din România, pentru școlile din sate în principiu. Există un potențial imens care la ora actuală nu mai e valorificat. Sunt copii din sate, copii foarte inteligenți care se pierd, care nu o să mai ajungă nici la liceu, darămite la facultate pentru că n-au posibilități. Sunt copii acolo care ar citit dar n-au cum să ajungă la cărți. Există orașe, așa-zise mici, din România care nu mai au librării. Atunci, ce facem? Vrem cititori, dar dacă ei există cumva potențial însă nu au cum să ajungă la carte nu am rezolvat nimic.

SB: Ați început cu un roman fantasy…

RPG: Cu un volum de povestiri s.f. (n. ed. Valea Cerului Senin, Editura Athena, București, 1997), da.

SB: Cu un volum de povestiri s.f. și apoi cu un roman fantasy, Fairia, o lume îndepărtată.

RPG: Am avut întâi un volum de povestiri. Bine, eu acum pomenesc volumul de povestiri dar a apărut într-un tiraj, cred că mic,  nici nu știu ce tiraj a avut, a apărut la o editură din București și eram în Timișoara. E un fel de raritate, sunt puțini oameni pe care îi cunosc, chiar dintre prietenii mei de pe vremea pe când eram sf-ist, care au citit.

SB: Nu mai sunteți sf-ist?

RPG: Nu mai, a existat un moment când, nu că m-am îndepărtat, pur și simplu am încercat să citesc câteva cărți s.f., dintre cele premiate!, și n-am mai putut, am simțit că nu-mi mai spune nimic genul acesta de literatură și cred că e o problemă cu s.f.-ul, s-a blocat pe undeva. Dacă nu e cumva o problemă de-a mea, dar nu mai reacționez la s.f. cam din 2000, 2001, când am publicat un volum de, să zicem, studii teoretice despre s.f.  (n. ed. Despre science fiction, Editura Omnibooks, Satu Mare, 1999; ediția a II-a – Editura Tritonic, București, 2007). Acela a fost cumva și momentul meu de despărțire de s.f.. Dar debutul cu asta a fost, în 1997, după aceea am publicat Adio, adio partia mea… iar romanul, Fairia, o lume îndepărtată, a apărut la Polirom în 2004, după Adio, adio… . Ce-i drept, aici ai dreptate, el a dost scris înainte de Adio, adio, numai că nu-l publicasem.

SB: Mă refeream, dar numai că am pus greșit întrebarea, că ați debutat în literatură cu un roman…

RPG: Cu povestiri am apărut.

SB: Cu povestiri s.f. și apoi cu romanul Fairia…

RPG: Da, da.

(Interviul continua miercurea viitoare cu povești despre scris, despre cărți, muzică rock și altele)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

V. Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB.
Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth).
Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230