Interviu cu Liviu Drugă

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 12.09.2013 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: , , .

LIVIU CU PALARIELiviu Drugă este o apariție relativ nouă în literatura română contemporană. Cu un background de regizor și scenarist, prozatorul surprinde prin volumul Ceasornicarul dansator – povestiri aberantastice (Tracus Arte 2013). Autorul ia la puricat tot ceea ce înseamnă senzațional în spațiul public românesc, dându-i o notă aberant-paradoxală. Am stat de vorbă cu Liviu și am aflat, printre altele, ce înseamnă aberantastic, dar și cum s-a născut această carte.

SemneBune: Ştiu că ai experimentat tot felul de job-uri în media (radio şi TV), printre care şi cel de regizor. Cât de mult îl ajută asta pe prozatorul Liviu Drugă?

Liviu Drugă: Nu doar că le-am experimentat, chiar le-am aprofundat. Copywriter, redactor-şef la o revistă dedicată industriei de advertising, producător tv, scenarist şi regizor de televiziune, plus o emisiune radio tot pe subiecte de advertising. Toate aceste joburi au devenit căi de acces către universuri diferite. Vorbesc de lumea secătuită emoţional şi intelectual a multinaţionalelor, de micile şi marile vedete mass-media care sunt gata oricând să-şi terfelească puţina demnitate de dragul publicităţii, de oamenii politici care latră la tv, iar în singurătate mor de frică să nu li se afle secrete devastatoare pentru ei şi familia lor… Şi, în paralel, cu aceste cazuri monstruoase şi împuţite, mă gândesc la simplitatea, sărăcia şi fericirea vieţii oamenilor din satele României sau din Delta Dunării. Evident, nu toţi sunt la fel în mediile slinoase mai sus amintite, am cunoscut şi mă mândresc cu prietenia unor oamenii remarcabili din advertising şi televiziune. Pentru orice observator atent, asemenea lumi impresionează, marchează profund. În anii ‘90 tipologiile erau mult mai complexe şi mai spectaculoase, pentru că indivizi abia ieşiţi din îngrădirea comunistă ajungeau să funcţioneze în interiorul unor sisteme capitaliste sofisticate şi din greu solicitante. Varietatea caracterelor a fost uriaşă şi savuroasă până prin 2000, după aceea nivelarea a crescut constant, pentru ca acum cerinţele, aşteptările, vacanţele, casele, maşinile, morţile, vieţile să fie trase tot mai mult la indigo.

SB: Despre povestirile din Ceasornicarul Dansator (Tracus Arte, 2012) ne spui pe coperta a IV-a că au venit la tine poate chiar din vremea liceului. Nu pot să nu mă întreb de ce nu ai debutat editorial mai devreme.

LD: Încă de la început, pe la 16-18 ani, mi-am dat seama că problema mea era stilul… Nu am fost niciodată în criză de subiecte. Primul text (pe care îl mai am şi acum!) gen aberantastic l-am scris în anul 2 de facultate (1993), în barul de la Facultatea de Limbi Străine, pe un caiet dictando, studenţesc, cu un pix cu pastă roşie. Am mai scris câteva în aceeaşi perioadă în care s-a coagulat stilul, dar le-am pierdut. Am şi o piesă de teatru scurt în aceeaşi manieră… Apoi am intrat în “câmpul muncii”. Lucrul în domeniile de care am vorbit este, dacă nu mereu solicitant, sigur cronofag, iar eu trebuie să am, sau să cred că am, la dispoziţie toată ziua şi multă linişte, în cap şi în afara lui, ca să mă pot apuca de scris – scriu destul de greu şi re-scriu şi mai greu. Odată cu criza am rămas fără job, au trecut aproape 4 ani de atunci, situaţia fiind neschimbată şi azi. În urmă cu mai mult de 4 ani, am început să scriu un scenariu de film, după ce, într-o dimineaţă, la cafea, am avut viziunea sfârşitului de film. N-a trecut mult timp şi mi-am dat seama că, la cum arăta acţiunea filmului, nu l-aş fi realizat niciodată în România acestor vremuri. Aşa am ajuns să transform scenariul în roman, mirându-mă sincer cât de fraier am fost că nu am făcut asta chiar de la început. Anul trecut în ianuarie, dintr-o joacă, am scris prima aberantastică şi am pus-o pe blog, apoi încă una şi tot aşa, până când am realizat, la un moment dat, că se adună de un volum. În tot acest timp, adică 5 luni, nu am mai lucrat la roman deloc, dedicându-mă povestirilor pe care le-am scris cu mare bucurie, eram ca un copil care putea să îşi facă în fiecare zi ce jucării voia. În iunie, “Ceasornicarul dansator, povestiri aberantastice” era gata, deşi a mai urmat o lună de revizuiri.

SB: Dacă ar fi să mă refer în câteva cuvinte la cartea ta, aș spune că îmbini foarte atent absurdul/aberantul cu senzaționalul uzitat de televiziunile de știri într-o manieră originală.

LD: Absurdul este prezent în orice tip de societate, trebuie să ai doar ochi pentru el. De exemplu, senzaţionalul televiziunilor de ştiri de la noi este o etichetă pusă de ele însele, o îngălbenire sau o înroşire a ecranului. Când unei informaţii banale i se oferă acest statut de senzaţional, ne aflăm în plin absurd, normalitatea este subminată, publicul fiind cretinizat şi împins să trăiască, inconştient, într-o lume absurdă. Vreau neapărat să subliniez aici că prin scrisul meu nu urmăresc să fac morală. Literatura are, pentru mine, un singur spaţiu, al esteticii şi al evadării.

SB: Titlul complet al cărții este Ceasornicarul dansator – povestiri aberantastice. Folosești foarte des acest termen, aberantastic. Care este povestea lui și care sunt mizele sale actuale?

coperta-micaLD: Arta funcţionează în două direcţii: reflectă, cu sau fără distorsiuni, sau inventează lumi. Proza noastră de după 1990 e predominant evocatoare, ea reflectă pe de o parte, masiv, perioada comunistă (cu dramele şi umorul ei), iar pe de alta dezmăţul mizelor de cele mai multe ori mici ale unei Românii postrevoluţionare (sex, droguri, munca la patron, mirajul şi contactul cu Occidentul ş.a.m.d.)  Eu unul m-am săturat de aceste subiecte şi de tratarea lor realistă. Le-am trăit, le cunosc. Gata! Vreau ceva nou, care să mă provoace ideatic şi stilistic. “Călugărul Negru” (Şerban Tomşa), “Viaţa lui Kostas Venetis”, “Teodosie cel Mic” (Răzvan Rădulescu), “Zilele Regelui” (Filip Florian), “Oase migratoare” (Iulian Tănase) sunt cărţi care mi-au plăcut tocmai pentru că au reuşit să mă proiecteze în alte dimensiuni. Unii ar putea reacţiona sugerându-mi literatura S.F. Nu e acelaşi lucru. Stilistica săracă şi previzibilitatea instalată repede după crearea cadrului S.F. sunt două defecte majore care m-au făcut să nu mai “accesez” de mult acest gen. Mai rămâne categoria fantasy, însă şi ea are hibele ei – nu are rost să le explic aici. Bun! Deci acesta este, în mare, contextul prozei de acum, repet, aşa cum o cunosc eu. Excepţiile nu fac decât să confirme tabloul general. Ce rezultă de aici? Imaginaţia cuminte – o reflexie, cum ziceam – şi un stil fără riscuri. Acestea nu sunt acuzaţii, să ne înţelegem. E o stare de fapt care există de la începutul literaturii culte.

Aberantastic (aberant + fantastic), propunerea mea, vine către cei care vor mai multă fantezie, imprevizibil, ludic, asocieri inedite, intersectarea de regnuri, dispariţia tiparelor într-o o poveste care, oricât ar părea de imposibil, are o coerenţă, o structură dezvăluită în cele din urmă, deschisă multimplelor interpretări. Ştiu, nu este pentru marele public, am ştiut asta de la început, dar bucuria şi satisfacţia de a-i găsi pe acei cititori “demenţi”, asemenea mie, este uriaşă. “Dezvrăjirea lumii” despre care se vorbeşte de la Iluminism încoace este adevărată. Prin ceea ce scriu, încerc să re-vrăjesc lumea de lângă noi, să o înzestrez cu o nouă magie, să duc (ca şi în romanul la care lucrez) România contemporană într-un mediu cât mai aproape de mit, de basm, unde totul e posibil, spectaculos în faptă şi în gând.

SB: Am găsit în povestirile tale și multe accente poetice. Dintre toate cel mai mult mi-a plăcut pasajul pe care îl redau în continuare. “În deșert trebuie să megi calm, să fii pregătit pentru firele de nisip, să nu fii prea rece cu ele și nici prea cald…” (Povestea bătrânului Robinet scursă nepoților săi, p.84). Cum funcționează la tine amestecul prozei cu pasajele poetice?

LD: Spuneam de magie. Poezia ţine de magie. Pasajul poetic presară inefabilul necesar peste cadrul larg al prozei cvasi-realiste. Amestecul poate fi riscant, dar eu îmi asum acest risc.

liviu-druga-lansare

SB: Trebuie să îți mărturisesc că textele mele favorite din cartea ta sunt Cu orgasmul în gât și Șoricelul roz din Tărâmul Glossy. Fără a dezvălui prea multe cititorilor despre aceste două aberantastice (vezi am preluat termenul!), voi spune doar că primul vorbește despre acele întâmplări neverosimile pe care le dădea satul românesc în anii ’90 (multe din ele relatate de Grupul Divertis) și care erau preluate de presă, iar al doilea prezintă România tabloidizată, România anului 2013. Cum am ajuns aici?

LD: Tabloidizarea reprezintă tot o manifestare a lipsei de imaginaţie, în cazul ăsta al presei. Se umflă ceva mic care altădată nu era băgat în seamă. Mai mult nu îi duce capul pe jurnaliştii noştri. Presa, să fie clar, nu e o clasă aparte, înzestrată cu puteri deosebite, aşa doar vrea ea să fie percepută. În fapt, este vocea poporului, popor român care se retrage tot mai mult din faţa inteligenţei, în fiecare an. Cultura, interesul pentru lucrurile complexe, care necesită studiu şi dispută civilizată au dispărut. TVR Cultural a fost desfiinţat sub pretextul cheltuielilor, însă în vara asta, pe TVR1, apărut o emisiune “de vară”, cred eu cu un buget considerabil, care a fost de o plicticoşenie sublimă, cu puternice accente de tabloid. Cultura a fost de nişă, e de super-nişă şi o să ajungă umbra unei nişe discutată prin beciuri de nişte indivzi antipatizaţi, dacă nu hăituiţi, de poporul devorator de tabloide, agramate şi penibile. E o exagerare ce spun eu acum, dar mâine, peste 30-50 de ani?… Mergem însă cu optimism mai departe…

SB: Ataci și alte subiecte sensibile ale societății, fie la scară macro (politicul, intruziunea corporațiilor în viața noastră), fie la scară micro (conflictele artificiale ce apar între poeți și prozatori). Cum ar arăta o aberantastică cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană?

LD: Subiectele de care zici sunt doar pretexte ale povestirilor mele. Nu vreau să fac morală nimănui, nu mă implic social prin aberantasticele mele. Eu vreau în primul rând să spun o poveste valabilă şi provocatoare din punct de vedere literar. Că orice alegere şi afirmaţie conţine o atitudine critică este de la sine înţeles, dar nu mă preocupă acest aspect. Sunt împotriva artei cu tendinţă. Dacă, de exemplu, reuşesc să fac un portret bun al unui criminal în serie, nu înseamnă că suţin crima. Dacă am o poveste despre fericirea locuitorilor din Roşia Montană exploatând aurul, nu înseamnă că sunt de acord cu cianurile. Arta are, nu-i aşa, propriul sistem de valori, diferit de cel al realităţii.

SB: Revenind la literatura lui Liviu Drugă, știu că lucrezi foarte intens la un roman. Despre ce e vorba?

LD: România postdecembristă pusă într-un decor aberantastic. Nu ştiu nimic asemănător în literatura noastră.

SB: Săptămâna aceasta a izbucnit un mic scandal în presa culturală de la noi. Cauza? Un articol publicat de omul de televiziune Lucian Mîndruță în Dilema Veche. (articolul aici) Cum ar trebui să arate pentru tine revista de literatură pe care să o citești zilnic/săptămânal/lunar?

LD: Mîndruţă are dreptate doar când atacă inexpresivitatea şi superficialitatea artei de azi, însă restul e doar un strigăt de revoltă pe care, până la un punct, îl înţeleg din punct de vedere uman. Argumentele lui sunt negate însă de istoria culturii. O revistă de literatură pe gustul meu? Relaxată ca ton, diversă în subiecte, pentru un public care a citit la greu, dar şi pentru oamenii care orbecăie prin lumea cărţilor.

liviu-druga

SB: Acum aș vrea să mă adresez regizorului și scenaristului Liviu Drugă printr-un exercițiu de imaginaţie. Primești o sumă fabuloasă (vorba lui Emil Brumaru) pentru a realiza un film. Condiția pentru a te bucura de acești bani este să ecranizezi un roman românesc apărut după anul 2000. La ce carte te-ai opri și cum ai proceda?

LD: Nu aş ecraniza niciun roman de după 2000. Aş aştepta 2013, anul când mi-ar apărea romanul şi pe el aş încerca să-l fac film, deşi cred că ar trebui să îl realizez cu cei mai meserişi în ale efectelor speciale din SUA. Actorii ar fi români, iar mie mi-ar lua un an să îi scriu scenariul.

SB: Toamna aceasta vei fi în juriul pentru proză la Concursul literar Incubatorul de Condeie, ediția a IV-a. Care sunt așteptările tale în legătură cu acest eveniment?

LD: Aştept să mi se confirme previziunile în privinţa creatorului român săturat, ca teme, de comunism şi de viaţa jalnică şi confuză postdecembristă. Dacă măcar un text mă lasă cu gura căscată, eu sunt foarte mulţumit.

SB: Ce recomandări de lectură ai pentru cititorii SemneBune?

LD: Să nu citească doar beletristică. Să încerce şi filozofie, istorie sau religie.


sursa foto: arhiva autorului

 

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Comments are closed.