Guillermo Cabrera Infante – Nimfa nestatornică

nimfa_nestatornica1Până acum, la noi, s-au tradus două dintre cărţile lui Guillermo Cabrera Infante: Trei tigri trişti şi Nimfa nestatornică. Le-am citit exact în ordinea asta, ordinea apariţiei. Multă vreme, am spus că mi-au şi plăcut în aceeaşi ordine (gata, gata, nu mai spun „ordine”): mai mult prima şi mai puţin a doua. Acum, însă, după ce impresiile s-au aşezat, s-au distilat şi şi-au ocupat locul cu adevărat, pot spune că preferata mea este Nimfa nestatornică. Pentru că este mai închegată şi pentru că, în ciuda aparenţelor, nu avem de-a face cu o altă Lolita.

Stilul este unul pe care l-am putea numi chiar Guillermo Cabrera Infante. Acelaşi ca în Trei tigri trişti, la fel de năucitor, la fel de plin de acrobaţii lingvistice şi stilistice. Doar că, de data aceasta, este mai bine canalizat, mai clar suprapus pe poveste. Şi condimentat cu acelaşi cinism care pe mine m-a vrăjit. Iar fundalul este tot obsedanta Havana, după care scriitorul a tânjit mare parte din viaţă, pentru că a fost nevoit să o lase în urmă şi să trăiască în exil.

„Povestirea (a povesti, adică) implică riscuri. Unul dintre ele este riscul asumat în viaţă atunci când tu nu mai contezi. Viaţa este mereu la persoana întâi, deşi ştii bine cum va fi, „într-un final”, finalul. Persoana a treia, fără nicio îndoială, este mai sigură. Dar presupune totodată transmiterea la distanţă , care e întotdeauna falsă. Falsa distanţă este cea a romanului, apropierea de persoana întâi vine de la viaţă. Persoana a treia nu merge în nicio direcţie. Totul este ficţiune, însă persoana întâi, atât de singurală, nu pare aşa.”

La prima vedere, subiectul m-a făcut să strâmb din nas: povestea de dragoste dintre un critic de film şi o adolescentă de nici şaisprezece ani. Aşa i se spune – poveste de dragoste. Mie mi-e greu să vorbesc despre dragoste în cazuri de felul acesta, chiar şi în . Probabil că din cauza asta am început cu reţineri lectura acestui al doilea roman al lui Guillermo Cabrera Infante. Şi am fost tentată să îl abandonez, după primele nu-mai-ştiu-câte-pagini. Totuşi, nu am abandonat. Pentru că, treptat, am simţit cum Guillermo Cabrera Infante  echilibrează lucrurile, personajul lui nu alunecă suficient de mult încât să ajungă un libidinos şi nici un adevărat obsedat. Mereu se opreşte undeva la o anumită limită, una care îl salvează. Iar sexul nu este nici el un motiv principal, e mai degrabă un pretext, un simbol. Abia când am ajuns la final şi am avut o privire de ansamblu asupra cărţii mi-am dat seama că e o poveste foarte bună, în ciuda reticenţelor mele de la început. În plus, deşi nu se observă chiar la prima privire, povestea în sine nici măcar nu e importantă, pentru că e vorba despre cunoaşterea de sine, despre devenirea ca artist, iar dragostea e doar un instrument în slujba acestora.

Aşadar, avem un El, naratorul – jurnalist şi scriitor, căsătorit şi nefericit; o Ea, copilă de nici şaisprezece ani, frumoasă, cam limitată şi nefericită. El are aspiraţii şi caută pasiune, erotism, ea îl are pe vino-ncoa’ şi caută ocrotire, siguranţă. Două firi opuse, două minţi care nu reuşesc să comunice prin limbajul vorbit, pentru că al lui este pretenţios, iar ea e cam prostuţă şi frivolă. Dar îi uneşte acea nefericire pe care o găsim la amândoi, chiar dacă e cauzată la fiecare dintre ei de altceva, chiar dacă e resimţită de fiecare altfel. El se îndrăgosteşte şi ne relatează aventura lui cu această frumoasă adolescentă, o veritabilă nimfă, care se metamorfozează pe parcursul relaţiei lor şi care are un final pe măsură. Care este acest final aflăm încă de la început, chiar de la narator, care ne spune că Ea a murit, lucru care, însă, nu ştirbeşte din farmecul poveştii, aşa cum ai fi tentat să crezi. Pentru că intervine stilul inconfundabil de care vorbeam şi originalitatea lui Guillermo Cabrera Infante, care execută un joc literar complex, cu nelipsitele lui referinţe lingvistice şi chiar cu trimiteri la tehnici cinematografice, toate menite să dezvăluie istoria unei transformări interioare, a lui şi a ei, deopotrivă.

„Ea a murit departe de tropic, de Cuba. Dar în realitate ea nu era de la tropic sau din Havana sau de pe acea La Rampa unde am cunoscut-o – şi a spune că am cunoscut-o este, desigur, absurd: n-am cunoscut-o niciodată. Nici măcar acum n-o cunosc. Dar scriu despre ea pentru ca alţii, care n-au cunoscut-o, să şi-o amintească. În ceea ce mă priveşte, ea a fost întotdeauna de neuitat. Dar acum, că e moartă, e mai uşor de amintit. Şi când te gândeşti că ea nu există acum mai mult decât atunci când mi-o imaginez sau mi-o amintesc. E acelaşi lucru. Aş putea scrie minciuni, ştiu bine, dar adevărul e o invenţie suficientă.”

„Spunea cineva că e posibil să priveşti în urmă cu plăcerea pe care o produce distanţa. Sunt cuvintele unui romancier minor. Un mare poet spusese, dimpotrivă, că nu s-a pomenit mai mare suferinţă decât să-ţi aminteşti, la disperare, de timpuri fericite. Dar oare disperarea doare privită invers, dinspre fericire?”

Mă opresc aici, pentru că nu găsesc doar un citat-două relevante, totul se leagă, toată beţia lui de cuvinte pare fără de sfârşit, odată ce începi să o deşiri. Iar eu am ales nişte fragmente foarte cuminţi, cu totul altceva o să găsiţi în carte. Oricum, pregătiţi-vă de lectură cu surse de documentare la îndemână, pentru că vă veţi lovi de referinţe care vor necesita aşa ceva.

 

Autor: Guillermo Cabrera Infante

Editura: Curtea Veche

Anul apariţiei: 2011

Număr de pagini: 224

ISBN: 978-606-588-213-3

Preţ: 24 de lei

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Dorina Tătăran
Colaborator SB

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă dar se ferește să publice (încă). Iubește cafeaua și florile.

Număr articole publicate : 176