Faust – pentru cei puternici

„Faust” (2011), distins cu Leul de Aur la Veneţia, se numără printre creaţiile selectate să participe în cadrul Festivalului Naţional de Teatru şi este distribuit în România de Transilvania Film, începând din 25 octombrie.

Nu vă aşteptaţi să vedeţi o ecranizare cuminte după celebra operă a lui Goethe. Nici măcar după „Doctor Faustus” de Thomas Mann, deşi regizorul Alexander Sokurov îşi propune un mix pseudo-medieval cu accente moderne între cele două poveşti. Rezultatul nu este unul chiar strălucit (în ciuda jocului de lumini care străbate filmul).

Faust_FilmPoster

Imaginea care deschide pelicula pare desprinsă dintr-un film fantasy: printre nori, o oglindă de care atârnă un clopoţel este agăţată de un lanţ pogorât din ceruri. Nimic din ceea ce urmează însă nu îi susţine contextual existenţa efemeră. Ea rămâne, în ultimă instanţă, o piesă de puzzle pierdută undeva în alegoria bizară cu vagi ecouri goethiene. Un gros plan neaşteptat cu Doctor Faust (Johannes Zeiler) scormonind calm în măruntaiele unui răposat ne spulberă rapid visul frumos de mai înainte. Din nefericire, Sokurov se încăpăţânează să introducă şi alte elemente disonante. Într-una din scenele din categoria „sunt orfan de sens”, Mefistofel (Anton Adassinsky) priveşte printr-un telescop şi zăreşte o maimuţă pe lună. Mai interesantă este însă scena în care acelaşi Mefistofel, pe numele său Mauricius, o ajută pe o femeie să nască un ou pe care apoi (ea) îl savurează cu poftă, în exclamaţia admirativă a “doctorului”: Venus!

Dincolo de simbolismul greu de asimilat, se ascunde probabil dorinţa de a trezi audienţa îmbuibată cu istorii clasice, ce se vrea a fi educată în direcţia unei filozofii abstracte perpetuate într-un univers unde binele şi răul nu sunt decât umbre ale unor idei demodate. Întrebările sunt mereu retorice şi se dizolvă în nefiinţă ca prin farmec. Faust ar vrea să descopere originea sufletului, însă frământările sale îşi găsec sfârşitul destul de facil când îl întâlneşte pe ispititor într-o casă de amanet. Faust uită şi de suflet şi de Dumnezeu – în fond ce mai contează? Construcţia filmului ne recompensează aşteptările spirituale printr-o călătorie fascinantă în odăi întunecoase pline de carne, sânge şi maţe.

photojirihanzl01antonad

Diavolul este un bătrânel diform – camera se opreşte insistent asupra trupului grotesc al bărbatului – mai degrabă un clovn pus pe şotii. Umanizarea lui, în aparenţă un truc reuşit, nu este însă de efect pe termen lung şi condamnă personajul la ridicol. Luând în derâdere atributele divinităţii, Mauricius face să curgă vin din peretele unei cârciumi – o scenă impresionantă, de altfel. Păcat că nu e singura de acest gen şi îndrăzneala lui Sokurov merge până la a înfăţişa o sculptură din piatră a Fecioarei Maria, siluită aproape de bătrânul demon. Aviz celor slabi de inimă.

Isolda Dychaux este o alegere bună pentru rolul ingenuei Margareta şi poate singurul personaj veridic. În momentul când îl vizitează pe Faust (un fel de punct culminant al filmului), figura i se luminează – este o lumină serafică, ce transfigurează şi incită totodată; puritatea se îngemănează cu senzualitatea în cel mai subtil mod cu putinţă. Margareta pare o figură dintr-un tablou renascentist. Timpul, dacă a existat până atunci, se opreşte în loc. Ea nu ştie că privirea lui Faust o dezbracă până la începuturile feminităţii. Sau ştie, dar se preface străină de revelaţia din care fac parte amândoi într-o fisură a eternităţii.

Fausto_4

De remarcat utilizarea nuanţelor sepia şi a imaginilor distorsionate, sugerând caracterul iluzoriu al vieţii, dar şi vălul de ignoranţă ce separă superficialul umanităţii de esenţa divină. Într-o lume bolnavă, oamenii, îmbrăcaţi majoritatea în negru, sunt condamnaţi să rătăcească în întuneric şi nebunie, după ce s-au trecut pe lista diavolului şi aşteaptă fără entuziasm să le vină rândul la nemurire. Par nişte morţi vii cu minţile rătăcite, care se îndreaptă spre propria înmormântare. Nu doar Faust şi-a pierdut calea, ci toţi semenii săi.

„Faust” este un film destul de straniu, care nu se adresează maselor. Unii îl adoră, alţii îl detestă. Vizual este o bijuterie, nimic de zis. Nu acelaşi lucru se poate spune despre scenariu şi regie. Este, totuşi, o experienţă cinematografică ce nu te lasă indiferent.

Surse foto: http://en.wikipedia.orghttp://www.chrisknipp.com şi http://psicanzuelo.blogspot.ro

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Teodora Gheorghe

Avatar
Absolventă a Masteratului de Traducere a Textului Literar Contemporan din cadrul Universității București. Premiată IDC, secțiunea Poezie (2012), scrie cronici de teatru, recenzii de carte, povestiri și poeme publicate ȋn diferite reviste. Pasionată de desen și spiritualitate.