Dosarul Z 3/2013

Care este stereotipul postdecembrist care vă enervează cel mai tare?

Stereotypes

 (live on facebook): Eu m-am născut în ’87 și la 2 ani am auzit gloanţele revoluţiei în gara din Craiova. Aşteptam trenul la „mama şi copilul”, ai mei mă duceau la bunici într-un sat din Dolj, Moţăţei, unde aveam să rămân până la 7 ani. Am crescut şi am trăit aproape 20 de ani în Oltenia. Unul din cele mai plictisitoare lucruri pe care le-am auzit după ce am plecat la facultate a fost gâlceava în ceea ce priveşte oltenii şi perfectul lor simplu, de oameni sărmani dostoievskieni, un pic agramaţi. Dar nu cred că toată chestia asta este post-decembristă, însă nu pot lega toată treaba decât de traseul meu existenţial.

În fine, pe lângă treaba cu oltenii care sunt cei mai amărâţi, cei mai proşti, cei mai needucaţi etc., mă mai plictiseşte grozav să aud că poeţii sunt lipsiţi de simţul practic. Eu nu ştiu ca vreun poet să fi murit de foame. Sau că poeţii au atâtea femei că nu mai ştiu ce să facă cu ele. Ori că le place atât de tare troscăul încât se scapă pe ei la vreo sindrofie. Toate astea sunt ca bancurile cu blonde, mă plictisesc şi mă încearcă o milă combinată cu sictirul faţă de tovarăşul de discuţie care emite toate nebuniile astea (7 martie).

Marius Ghilezan (via facebook): Stereotipurile tranziţiei care mă enervează: Revoluţia a fost gândită, impusă şi, culmea, realizată de serviciile secrete străine. Eu care am fost în stradă ştiu că niciun agent al Mossad, CIA sau KGB nu m-au scos pe mine în stradă. Întreaga mea familie, şi pentru ea garantez, a fost posedată de spiritul mâniei faţă de regimul comunist. Noi nu eram săraci, dar am vrut să reintrăm în lumea civilizată de unde am fost izgoniţi, într-adevăr, de legiuni străine. Spritul mioritic al acelui destin scris pe frunte mă enervează la culme. Românul în loc să acţioneze în sensul satisfacerii nevoilor, aşteaptă să fie condus de altcineva. „Oare, pe noi ăştia leneşi vine cineva să ne ducă în Rai?” Această întrebare care circulă pe net e de râsu’ plânsul tranziţiei româneşti.

Românii sunt leneşi. Paradigma deşirată în mentalul colectiv de ţuţerii propagandei comuniste din laboratoarele puterii are rolul de a domina, umili şi de a stârni acea stare malignă de neputinţă, în vederea stăpânirii discreţionare. Un mogul al presei româneşti, provenit din neam de slugă, avea obiceiul să plătească prost angajaţii şi să-i ţină în redacţie 14 ore pe zi. Această Cleopatră a presei de tranziţie credea că sărac şi fără timp liber angajaţii vor depinde exclusiv de el şi nu vor mai avea timp şi stare să gândească la alternative. Acest gen de gândire posedă mintea multor magnaţi români. Asta din complexele copilăriei. Eu cred, susţin şi semnez că un neam de slugă nu va putea fi niciodată boier, la prima generaţie.
Românii sunt hoţi. Omul a fost mereu sub vremi. Dacă am uitat ceva să notez în cartea mea “Hoţia la români” a fost sintagma populară: “Stăpânul zgârcit naşte sluga hoaţă”. Mă întreabă mulţi, la diferite emisiuni, când vom scăpa de năravul hoţiei? Atunci când se va instaura adevăratul capitalism, în care omului să i se respecte demnitatea muncii.
Străbunica mea, o mică moşereasă din Banat, m-a învăţat că înainte de toate acareturile unei gospodării trebuie să ai grijă de lucrători, fără de care nu poţi face nimic. Dacă vreţi, expresia bănăţeană a căutărilor lui Levin de împăcare între moşieri şi mujici, din grandioasa operă Anna Karenina a lui Lev Tolstoi. (9 martie)

:  Sunt foarte multe stereotipuri care mă deranjează, mai ales cele implementate în mentalul colectiv după 89. Unul dintre ele este faptul că multă lume merge pe ideea că poţi reuşi în viaţă driblând educaţia, instruirea. Pentru a se dezvolta plenar, pentru a deveni OM CHEIE, îmi place mult sintagma, trebuie să te instruiesti permanent, să fii conectat la izvorul înţelepciunii universale, ştiu că sună puţin pompos, dar degeaba ai o căruţă de bani, dacă tu nu ai evoluat ca OM. Banii reprezintă un surogat. Imaginează-ţi un om foarte bogat, şi unde singura lui avuţie sunt banii, casele, maşinile, iar peste noapte le-ar pierde pe toate. Acest om fără o motivaţie interioară, fără înţelepciune, îşi pierde orice resort, orice punct de sprijin. De ce? Pentru că motivaţia lui era exterioară, banii, partea materială. A pierdut nişte pârghii care îl ţineau ancorat în realitate. (11 martie)

Liviu Drugă:  „Totul s-a spus” – cu sensul că nu se mai poate face nimic nou în artă (nimic nou, în general). Postmodernismul, prin conţinutul şi teoretizările sale, a declanşat această viziune, dacă nu păguboasă, sigur în vecinătatea penibilului. Iar adăugarea primului „post”, cu rezultatul „post-post-modernism”, a legitimat-o şi i-a dat puteri nemăsurate.

Nu mai stăm noi acum să inventăm iar apa caldă!”. De câte ori nu am auzit văicăreala asta cu tentă şugubeţ-pragmatică… Cele mai simple şi mai frecvente manifestări ale Negării Şansei sunt televiziunea, publicitatea şi muzica. Că ele se adresează unui public divers nu e o scuză, chiar dimpotrivă. Televiziunile noastre copiază formate sau la cumpără de la case de producţie din străinătate în care se fac lucruri noi, se creează. De ce acolo se poate să apară încă-nefăcute lucruri? Cum ne poziţionăm noi ca popor colcăitor de poeţi, deci presupus imaginativi, faţă de fraierii ăia din Occident care nu ştiu unde e capitala României? În minţile acelor creatori – străini! – de emisiuni tv, de cărţi, de muzică sau filozofie, nu se pune problema de re-inventare a apei calde, ci de căutarea unui alte materii cu aceeaşi funcţie ca apei. Şi care materie – atenţie! – nu e obligatoriu lichidă. Mai ratează ei, se mai rătăcesc în căutarea ineditului? Evident, cărarea pierdută vine la pachet cu toate regulile jocului.

Nu ştiu dacă în afara României respingerea Noului, a ineditului, ca posibilitate a artei contemporane, este la fel de la modă ca la noi. Vor gândi unii probabil că „la modă” este o sintagmă nepotrivită pentru acest sindrom al Negării Ineditului. Nu, este formula cel mai des întâlnită, folosită cu gândul la viitorul apropiat al artei, şi faptul din spatele ei îmi apare de o claritate fără de seamă. Oboseala şi comoditatea sunt cele care se ţin, tupilate, la umbra acest verdict. Şi mai sunt şi Furia neînzestratului, şi Invidia, Teama de Nou, şi Incapacitatea de a vedea Ineditul, chiar când el răsare sub nasul mare dar estetic-nefuncţional al acestor ignoranţi sau/şi neputuncioşi.

Băieţii citiţi, oamenii finuţi, complezează deseori sintagma „Totul s-a spus” cu „..acum e doar chestie de stil, de felul în care spui povestea”. Deşi sunt adeptul stilului, sunt absolut convins că nu s-a spus totul. Undeva se şopteşte ceva inedit chiar acum, trebuie doar să apleci urechea atent. Şi dacă nu auzi, măcar abţine-te de la „Totul s-a spus”, că mă enervează foarte tare şi nu ştiu ce banalitate îţi trântesc. (14 martie)

 

Motto: „despre tine ce să-ţi spun,

ce cuvinte să adun,

ca în adevărul lor să crezi” –

Angela Similea, Casa mea

După ce am primit invitaţia de a răspunde întrebării acestui nou Dosar Z m-am bucurat şi mi-am spus că da, nici o problemă, rezolv repede, e simplu de răspuns, sunt diverse stereotipuri de limbaj, comportament etc. care ar putea fi categorisite şi împărţite frumos, pe căprării. Aflată în ultimele zile tot pe drum, m-am mai gândit din când în când la această temă şi am realizat că ea este atât de vastă, încât ar merita poate să devină subiectul a câteva lucrări de doctorat – pe sociologie, antropologie, psihologie, lingvistică etc.

Cum nu este cazul în acest dosar, am încercat să îmi amintesc ce Dumnezeu se repetă întruna, dincolo de multe altele, dar care chiar deranjează, ceva asemănător definiţiei „sistem de reflexe condiţonate care se formează datorită repetării în aceeaşi succesiune a condiţiilor din mediul înconjurător”, conform unui DEX de prin 1998. A fost mai simplu atunci, pentru că am realizat că stereotipul de care m-am lovit, de care am râs şi eu o vreme, ba chiar l-am şi folosit ca poantă, este „n-ai cu cine”. Acest „n-ai cu cine” se traduce singur într-un soi de „nu se poate” care se duce ca o maşină fără faruri de noapte înspre un „n-are sens”. Mai spălat şi mai culturalizat, spus cumva de sus, de la înălţimea unor experienţe trecute ale unor oameni care neavând încredere în ei înşişi, încearcă să te convingă că este absurd să mai fii tu atât de fraier încât să mai crezi că merită să mai încerci să schimbi ceva. Acest „n-ai cu cine”, stereotip nu doar postdecembrist, postcomunist şi, pe scurt, venind cumva în întâmpinarea tuturor ratărilor întâmplate politic sau cultural în România ultimilor 20 de ani, este frâna care a blocat şi va bloca în continuare orice încercare de a construi ceva pe termen lung aici. Acea nesiguranţă şi neîncredere faţă de cei de lângă tine, acea neputinţă pe care o scuzi mai târziu printr-un soi de„la ce bun?”. Ne aflăm la porţile Orientului, nu te mai zbate, aici timpul curge altfel, nu le-au fost ajuns vieţi unora care voiau să schimbe ceva, eventual, dacă au reuşit, au făcut-o doar plecând.

Acest „n-ai cu cine”, dincolo doar de limbajul şăgalnic şi caragialesc, este de fapt unul foarte serios şi sumbru, înrădăcinat în gândire şi comportament şi care, prin utilizarea şi practicarea lui constantă, se traduce mai departe într-un soi de „sentiment al neputinţei la români” (parafrazare pesimistă după Noica). Când ştii că „n-ai cu cine”, atunci lipsa de încredere, şansa unei prietenii constructive, ba chiar a unei singurătăţi creative sunt ratate din start.  Nu poţi crea singur în pofida sau ciuda celorlalţi. şi de pe un soclu pe care suveran ţi l-ai ridicat singur convins fiind că ceilalţi nu merită şi tu sigur eşti un geniu. Pe de o parte, neîncrederea în celălalt, lipsa de respect şi amărăciunea mioritică a acelui „şi de-o fi să mor” nu sunt moşteniri de dinainte de ’89. Sunt pedale pe care un sistem dictatorial a ştiut să apese şi să le facă mai prezente într-un subconştient adormit – dacă nici măcar mica oaie turnătoare din etosul naţional nu l-a convins pe cioban să pună mâna pe armă şi să se apere de ce urma să i se întâmple, dictatura a reuşit preţ de cincizeci de ani să îl anestezieze cu totul şi pe ciobănaş, şi pe un posibil meşter Manole. Pe de altă parte, acel „n-ai cu cine” atrage înspre el pe „nu se poate”, atunci îţi vin să îţi povestească o mulţime de oameni că n-au cum, habar nu ai, era greu oricum pe atunci, nu s-a putut, iar polonezii, cehii, toţi ceilalţi care au ştiut să-şi apere drepturile, sunt alt soi de rasă. Nu încerca să compari, la noi, în ţara noastră întotdeauna va fi mai greu şi mai altfel.

Cele mai mari câştiguri ale unui fost sistem totalitar sunt cele înrădăcinate în suflet fără să ai habar de ele. Un „merge şi aşa” comunist, pozitiv şi oarecum contructiv cum ar suna vine ca o mănuşă de cântare a României laolaltă acel „n-ai cu cine”, cu lipsa de încredere în celălalt. Un merge şi aşa pe care îl accepţi tăcut şi mergi mai departe făcându-te că îţi faci treaba şi că îţi pasă. Aproapele devine ceva de care trebuie să te fereşti, dacă te apropii, eventual te poţi folosi de el/ ea, dar în nici un caz nu îl/o consideri ca pe un egal. O recluziune aleasă ca mod de salvare faţă de o lume considerată meschină şi rea, nu duce decât la un tip de autism indus care, la rândul lui, tot ură va naşte . „N-ai cu cine” este, cred, cel mai rău lucru care i s-a putut întâmpla României în ultimii 23 de ani. Acest stereotip de gândire, comportament şi, da, de limbaj, mă scoate din minţi. Mai ales că cei care-l folosesc sunt primii care şi acţionează conform lui şi ridică acest stereotip la rang de principiu.

Poţi alege să rămâi fredonând acel „nu se poate” precum Gheorghe Dinică în Filantropica lui Nae Caranfil cu lăutari alături, să te bucuri de impresia că deţii secrete în neputinţa pe care o cânţi, neputinţă care te va bântui o viaţă pentru că ştii că te păcăleşti şi alegi să nu poţi mai mult. „Merge şi aşa” este un alt stereotip tradus de dinainte de 89 în prezent şi fratele mai mic al lui „n-ai cu cine”. Dar unul care ar putea fi reparat dimineaţa la spălatul pe dinţi şi în faţa oglinzii. După un „nu se poate” lăutăresc un „n-ai cu cine” în faţa oglinzii din baie ar putea sparge ziduri. (N-ai cu cine. Nu se poate, 17 martie)

sursa foto aici.

 

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.