Dosarul Z 1/2013

De ce s-a născut românul poet?

1926, Vasile Alecsandri

Radu Vancu: Hm. „Românul e născut poet”. Ca pe orice om normal, vorba asta a lui Alecsandri m-a iritat şi m-a amuzat, am făcut mişto de ea de câte ori apărea în conversaţie, nu era imaginabilă o altă atitudine faţă de ea decât cea ironică. Însă, în vremea din urmă, m-am surprins fără voia mea gândindu-mă la ea cu din ce în ce mai puţină ironie, şi l-a început m-am ruşinat, ca şi cum m-aş fi surprins făcând vreun act indecent. Apoi, după ce simţul ruşinii şi al ridicolului mi s-au mai tocit, m-am pomenit spunându-mi înciudat în barbă: „Dom’le, să ştii că s-ar putea să fi avut dreptate boierul Bazil. Zău că da…”

Cum altfel, îmi ziceam, s-ar explica excelenţa românilor în poezie? De la Eminescu încoace, ba chiar de la Budai-Deleanu încoace, am avut geniu numai în poezie, niciodată în proză. Ştiu, e o propoziţie dură, dar o menţin: geniul literaturii române e exclusiv liric. Budai-Deleanu, Eminescu, cei patru-cinci interbelici cu adevărat mari (Bacovia, Arghezi, Fundoianu, Barbu, Blaga), cei câţiva cinci-şase postbelici aşijderea (Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Angela Marinescu) – toţi cei enumeraţi mai sus sunt poeţi mari, oricând opozabili oricărui alt poet mare din oricare altă literatură. Poţi construi, de pildă, oricând dublete sau triplete de genul Novalis-Coleridge-Eminescu, sau Trakl-Soares-Bacovia, sau Rilke-Blaga, sau Valéry-Jorge Guillèn-Barbu, sau Berryman-Ivănescu, fără să roşeşti – ştiind adică bine că e vorba de valori reciproc comensurabile. Însă, oricât de bine intenţionat ai fi, nu poţi spune Tolstoi-Slavici, Proust-Gide-Camil, Proust-Hortensia, Faulkner-Rebreanu etc., fără să simţi că termenul autohton al ecuaţiei e inferior. Nu mult, e drept – însă doar atât cât să facă diferenţa dintre un prozator mare şi unul doar foarte bun. Iar cele câteva romane cu adevărat mari pe care le avem sunt, fără excepţie, romane poetice (Irina Mavrodin a scris cândva o carte admirabilă despre romanul poetic): Întâmplări în irealitatea imediată al lui Blecher (comparat recent de Hugo Pradelle de la Quinzaine littèraire cu Kafka şi cu Bruno Schulz), Creanga de aur al lui Sadoveanu (comparat de Manolescu cu proza pedagogică şi iniţiatică a lui Hesse), Orbitorul lui Mircea Cărtărescu (comparat de unii cu Darea de seamă despre orbi a lui Sábato, din Despre eroi şi morminte). (Există, totuşi, o excepţie: poţi spune Gogol-Cehov-Caragiale simţindu-te foarte confortabil cu tine însuţi, ştiind precis că de data asta eşti situat în adevăr. E şi asta o faţetă a geniului lui Caragiale, aceea de a strica orice schemă & clasificare.)

Intraţi, ca şi ruşii, târziu în literatura europeană, am ars asemenea lor etapele şi am ajuns repede la o relativă sincronizare; însă, dacă ei au avut geniu pentru proză, noi am avut geniu pentru poezie. Şi, cum proza e traductibilă fără pierderi decisive, ea e implicit exportabilă; pe când poezia nu. De asta prozatorii ruşi, de la Gogol, Tolstoi & Dostoievski, trecând prin Bulgakov şi ajungând până la Sorokin, sunt autori de circulaţie internaţională, în vreme ce poeţii noştri dragi rămân numai ai noştri – şi numai dacă se apucă de proză şi o fac strălucitor, precum Cărtărescu, devin reputaţii majore. Nu e chestiune de valoare aici, repet, ci de traductibilitate şi exportabilitate; au păţit-o, de altfel, şi ruşii cu Puşkin – care rămâne numai al lor (în traducere sună ca un romantic minor, în română de pildă e un Bolintineanu fără culoarea & pitorescul românului), cu toate că trebuie că-i un poet extraordinar, având în vedere admiraţia enormă ce i-o poartă atâţia ruşi geniali, precum şi teribilul efect catalitic asupra limbii literare ruse care i-a urmat (acelaşi cu efectul catalitic al lui Eminescu asupra limbii literare române). Poezia e fatalmente circumscrisă lingvistic, aşa încât aproape că nu poate fi citită decât în original, şi, cu excepţia limbilor de circulaţie, nu poate construi reputaţii imense.

Aşa încât propoziţia „românul e născut poet” mă indispune ca o piază rea. Fiindcă, dacă-i adevărată, atunci e totuna cu o condamnare la parohialism a literaturii noastre. (Nu în sensul valoric, repet!, ci numai în acela al circulaţiei. Însă câte frustrări se ascund în acest „numai”…)  Aş prefera, din raţiuni să le zic publicitare, să pot spune cu egală îndreptăţire: „românul e născut prozator”. Şi, având în vedere felul eclatant în care a eclozat în ultimii douăzeci de ani reputaţia lui Mircea Cărtărescu, trăgând în siajul lui câţiva prozatori tineri, am oarecari speranţe că s-ar putea să existe o zi în care propoziţia asta să devină adevărată.

Şi mai e ceva care mă indispune în aserţiunea lui Alecsandri. Nu încetez să citez fraza lui Ion Mureşan, după care poeţii sunt ca anticorpii: când e ceva bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Având în vedere numărul mare de poeţi pe care corpul social autohton îi secretă de vreo sută-două de ani, e limpede că-i de rău. E ca-n bancurile acelea: vestea bună e că avem mulţi poeţi buni, vestea rea e că asta înseamnă că infecţia e cu atât mai mare. Cam asta cred că voia să spună şi Maurice Nadeau repetând în Să fie binecuvântaţi, extraordinarele lui memorii, apoftegma după care poezia e pentru lumea a treia. Uitându-ne la numărul uriaş de poeţi excelenţi din America Latină şi la audienţa enormă pe care o au acolo, nu pot decât să le dau dreptate lui Nadeau & Mureşan. Şi să reformulez propoziţia lui Alecsandri cam aşa: „Românul, ca tot omul la ananghie, e poet”.

Aşa că, dacă românul e născut poet, sper din toată inima să moară prozator. (Românul, ca tot omul la ananghie, e poet, 08.01.2013)

 

Alexandru Petria: De ce s-a născut românul poet?, ziceţi. Nu cred că românul s-a născut astfel, cum nu cred că s-a născut puturos, laş, deştept, ţanţoş sau doctor sau cântăreţ sau popă. Doar poeţii se nasc poeţi, în rest sunt generalizări fără noimă.

Dacă aveţi în vedere că se scrie poezie mai multă, poate explicaţia e de căutat în aplecarea pipernicită pentru construcţii ample, pentru munca de durată, în absenţa unui câştig care să asigure traiul. Cum să te apuci de un roman cu elan când ştii că, în condiţiile ţării, n-o să câştigi probabil nici de-o pereche de pantofi de calitate? Cum nu porneşte nici maşina cu frâna pusă, aşa-i şi cu romanul, cu proza în general. Excepţiile sunt excepţii. (10.01.2013)

 

Ioan Es. Pop: Aș putea răspunde în multe feluri, pe arpegii mergând de la gluma proastă la tragedie, dar mă opresc la ideea că, atunci când este adevărată, poezia își depășește creatorul, ducându-l pe acesta mai sus de sine însuși. Nu tot românul e poet și nici poeții de pe Pământul acesta nu sunt toți români.

Zeci de ani am trăit în propria conștiință ca într-o închisoare. Poezia mea a locuit tot acolo, cu mine. Realitatea și ficțiunea umblă pe aceeași cărare, numai că poartă veșminte diferite.

Pentru mine, Lucian Blaga este un mare model: a sperat, a disperat, a gândit, a visat. Cea mai mare parte a gândirii sale s-a vărsat în poezie. Poezia poate încorpora totul, dacă autorul ei are norocul de a fi cu adevărat poet.

Apar la noi, anual, sute, poate mii de cărți de versuri, dar puține sunt realmente citite. Și în puține există realmente poezie. Cine decide că este așa? Însăși Poezia.

Pentru mulți, cărțile pe care le publică sunt mai degrabă niște cărți de vizită. Pentru foarte mulți alții, ele întrețin iluzia că autorii lor sunt mari poeți și că ele sunt cărți mari, când de fapt treaba stă exact pe dos.

Adevărații poeți, poeții inspirați, sunt rari. Și cititorii de poezie par a fi tot mai rari. Dar asta și pentru că sunt derutați de oștirile de diletanți care-i asaltează.

Poeții valoroși sunt cel mai adesea discreți: poezia lor este conștientă de sine însăși și nu ei sunt autorii ei, ci mai degrabă ea este autoarea lor. Diletanții sunt cel mai adesea zgomotoși și își promovează producțiile cu agresivitate. Și totuși, românul e născut poet. Numai că, la scurtă vreme, îi întoarce poeziei spatele, uită de ea, cel mai adesea o ignoră, ba chiar ajunge să o disprețuiască. Puținii care îi rămân fideli sunt cei care nu pot face altfel.

Închei cu două versuri din cartea mea unelte de dormit: ”istoria este poezia învingătorilor/ iar poezia – istoria celor învinși”. Unii zic că n-am dreptate. (14.01.2013)

 

Gabriel H. DecubleAfirmaţia „Românul s-a născut poet” ar fi putut fi, în planul etnogenezei, cea mai bună veste din ultimele secole, dacă s-ar fi oprit înaintea numelui de profesie. Am fi aflat, prin ea, că românul s-a născut. Nu e cazul. Cel puţin în calitatea sa de cetăţean, românul încă mai trăieşte în propria aşteptare. Pentru a se naşte, ar mai avea nevoie de două organe, unul filologic, altul filozofic: pe de o parte, de îndatorirea de a cunoaşte textele de lege şi, pe de altă parte, de libertatea de a le interpreta. Dar cele două nu se regăsesc nici măcar la românii foarte educaţi şi e din ce în ce mai greu să fie recuperate tardiv, din moment ce procesul de legiferare, la noi, a devenit atât de inflaţionar, încât ministerele dau ordine şi hotărâri purtând stigmatul anticonstituţionalităţii sau cel puţin al contrarietăţii cu legile organice.

Prin urmare, dacă nu citim propoziţia ca pe o ironie amară, atunci ea rămâne una paradoxală, pentru că nici măcar Ghiţă Mureşan nu s-a născut baschetbalist, deşi ştim prea bine că ceva din genomul său avea să-l predispună la aruncarea mingii în coş cu aceleaşi uşurinţă şi siguranţă cu care aruncăm noi ciorapii murdari în coşul de rufe. Aşa încât, răspunsul la întrebarea „De ce s-a născut românul poet?” nu poate fi nici el altfel decât paradoxal, arătând un obraz spân şi altul hirsut, o jumătate de faţă râzând, cealaltă plângând. Desigur, există cauze obiective pentru care românul ar putea fi socotit un poet înnăscut, dacă luăm în considerare deja faptul că limba română, adevărata noastră patrie, este un dispozitiv poetic în sine, care predispune nu doar la jocuri de cuvinte – acestea fiind şi cele mai facile invenţii de limbaj –, ci şi la literatură de înaltă ţinută.

Dacă ar fi să luăm numai rima, unul din elementele de artisticitate ale textului poetic, atunci observăm că limba română are posibilităţi incomparabil mai mari decât alte limbi indoeuropene, date fiind: sistemul de terminaţii, unde unul şi acelaşi morfem  poate fi sufix verbal, substantival sau adjectival, după caz (încât s-o coteşti deja la Ploieşti, nu abia la subtila Chitila), diversitatea etimologiilor (încât să-ţi pară viaţa fără iz dac-ai trecut de ieri pe Baileys), mobilitatea accentului în interiorul cuvintelor (încât să ai la Windows tot o cercevea, să accesezi programe doar trecând prin ea) et, desigur, cetera – instrumentul doinirii prin excelenţă.

Mai observăm şi că, în evoluţia ei, limba română nu s-a nazalizat precum franceza şi, parţial, portugheza, nici nu a fixat accentul pe prima silabă, precum limbile germanice, deci nu şi-a ciuntit sau trudit până la sleire sistemul de terminaţii. Or, fără a ceda unui impresionism frivol, putem spune că limba română va avea întotdeauna resurse de expresivitate mai mari decât aceste limbi. Spun „întotdeauna”, pentru simplul motiv că româna nu se va putea nazaliza niciodată, ea având articol hotărât enclitic şi toate infinitivele terminate într-o vocală clară, eventual sub accent: nu poţi să-ţi dai duhul pe nas, când ştii că urmează, într-o microsecundă, să pronunţi ditamai vocala.

Mai mult, nu e un secret pentru nimeni că limba română este o mirabilă poţiune lingvistică, în care substanţa de bază, stratul latinesc şi substratul trac, apoi adstraturile slavon şi grecesc şi suprastraturile slav, maghiar, german, italian, turc, albanez, ţigănesc, fraţuzesc, englezesc etc. au adiţionat toate nu doar simple cuvinte, ci nenumărate îmbinări de cuvinte – locuţiuni şi frazeologisme – care măresc, prin combinatorica aferentă, probabilitatea unor intertextualităţi izbutite. Una din cele mai frumoase invenţii din poezia românească, pluralul de maiestate pentru persoana a treia („multă vreme au trecut”, „ce-au voit acel Apus?”) nu este o formă populară, cum eronat cred profesorii de literatură română, ci un răspuns în compensare la formele de politeţe occidentale (unde, de exemplu, pluralul englezesc de persoana a II-a, you, s-a generalizat în dauna formei de singular thou), izvorât din observaţia că alteritatea este atât de maiestoasă, de impunătoare ori chiar înfricoşătoare (cf. şi sintagma „das ganz Andere” a lui Rudolf Otto, adică numinosul, alteritatea transcendentă), încât merită măcar un plural verbal de politeţe. Eminescu n-ar fi scris în veci o propoziţie de felul „Multă iarbă au păscut astăzi măgarul”.

Tot un factor obiectiv, cu impact la nivel lingvistic, sunt clima temperată şi diversitatea reliefului. Popoarele care trăiesc în deşert sau în preajma cercului polar, unde peisajul nu se schimbă niciodată, în ciuda reconfigurării perpetue a dunelor de nisip sau a troienelor de zăpadă, nu experimentează alternanţa stărilor psihice majore. În Europa, lucrurile stau altfel, iar românul, ca european, ştie să puncteze la fel de bine exuberanţa primăverii şi melancolia toamnei, ştie să îmbine „linştea serii” cu „malul mării”, ori să sugereze deja prin fonetism intensitatea vântului, lăsându-l să „vuiască viu prin vârfuri” (de munte). E clar, sper, pentru oricine, că ciobanul din Mioriţa n-ar fi putut paşte dromaderi şi nici locui într-un iglu. (Cam aici trebuie căutat sensul strict al aserţiunii lui Alecsandri.)

Deşi creştin şi dedat, în consecinţă, la dualisme bazale – bun-rău, curat-necurat –, românul are, totuşi, şi o dialectică la purtător, fiind heraclitian din experienţă şi ştiind că un lucru e în acelaşi timp şi propriul contrariu, aşa încât viaţa nu poate fi decât o joacă de-a râsu’-plânsu’, iar lucrurile sunt de regulă „curat murdare”. Prin urmare, ironia este ca şi consubstanţială cu limba română, fiindu-i suficient un simplu diminutiv pentru a exprima dezgustul, căci românul e în stare să-i spună până şi Satanei „Frumuşelule”. E de remarcat că limba română, spre deosebire de multe altele, încă mai are vocativ, putând atât să demonizeze fiinţele presupus gingaşe („copile rău”), cât şi să-şi apropie orice obiect concret sau abstract („soro lume”, „trenule maşină mică” etc.). Degeaba personifici obiectele, dacă nu le poţi apostrofa direct, cum se întâmplă în franceză, engleză sau germană, pentru care vocativul este imposibil sau nu (mai) este evident. În germana medievală încă se mai putea spune „doamnă Lume” (froûwe Werlt), dar astăzi forma Frau Welt ar fi neverosimilă.

Şirul argumentelor în favoarea virtuţilor poetice ale limbii române ar putea continua, dar orice ştiinţă, în exces, devine neştiinţă, după cum şi calitatea de poet înnăscut a românului poate deveni un defect, atunci când doar tăcerea are a spune ceva. Aşa încât rezum aici, după care tac: limba română este atât de frumoasă şi bogată, încât te îndurerează faptul că cei mai mulţi români o vorbesc atât de prost. Iar de incompetenţa lingvistică a românilor ţine şi folosirea abuzivă a remarcii că românul s-ar fi născut poet (cu tot cu pandantul „munca l-a făcut prozator”). Ea trădează multe prejudecăţi din mentalul colectiv şi evocă metonimic o întreagă salbă de epitete asociate în mod reflex, dar injust cu termenul „poet”: dezordonat, boem, şturlubatic, neserios, neatent la bani ş.a.m.d.

Prezenţa fiinţei vii a poetului este, deducem de-aici, odioasă pentru majoritatea românilor, uitându-se că până şi poeţii romantici puteau fi, în regim diurn, funcţionari ireproşabili – vezi cazul Novalis sau E.T.A. Hoffmann –, iar în regim nocturn să impresioneze printr-o fantezie nemărginită. Se mai uită şi că unul din argumentele existenţei lui Dumnezeu – cel estetic, enunţat de pildă de Cusanus în De docta ignorantia, dar prezent deja în Biblie, anume că lumea nu a fost creată în silă sau la întâmplare, ci cu „măsură, număr şi cumpănă” –, este şi cea mai aleasă pledoarie în favoarea cunoaşterii, pe care doar două arte o ilustrează fără rest: poezia (incluzând aici şi muzica, pentru că ele constituie, de fapt, o unitate) şi matematica. Doar în poezie şi în matematică numărul, proporţia şi simetria sunt la ele acasă, doar matematicianul şi poetul, asemenea demiurgului, pun lumea în ordine. Probabil că limba română, fiind o mamă virtuoasă şi totuşi tiranică, a dat naştere şi unei puzderii de poeţi slabi, altminteri e inexplicabil de ce asociem, atât de lejer, ideea de poet cu cea de dezordine şi delăsare. (17.01.2013)

Ofelia ProdanAceastă întrebare aparent simplă m-a pus în mare-mare încurcătură, până am realizat că pleacă de la o falsă premisă, recte afirmaţia lui Alecsandri că: „românul s-a născut poet”, făcută într-un moment de entuziasm conjunctural. Dacă ne referim la creaţia populară, adică la folclor, poporul român nu este mai mult sau mai puţin poet decât alte popoare din Europa sau din orice altă parte a lumii, popoare care au propriul lor folclor la fel de valoros. În acest caz, românul nu este mai poet decât sârbul, croatul, ucraineanul sau papuaşul şi atunci afirmaţia lui Alecsandri se devalorizează. Dacă ne referim la creaţia cultă, putem indentifica începând din sec. XIX şi până în zilele noastre, câteva sute de poeţi care îşi merită pe deplin renumele, mulţi fiind uitaţi, dar acest număr raportat la populaţia României e nesemnificativ, ceea ce înseamnă că generalizarea „românul s-a născut poet” nu se justifică. Chiar dacă i-am include şi pe poeţii amatori numărul acestora ar reprezenta tot un procent nesemnificativ din „tot românul” de aici, de aiurea şi de pretutindeni. Fireşte, îi exclud pe cei care scriu versuri facile şi ridicole în momente semnificative ale vieţii lor precum prima dragoste, moartea cuiva drag etc.

Aşadar, plecând de la premisa falsă că „românul s-a născut poet”, la întrebarea „de ce s-a născut românul poet?” nu pot răspunde decât tot cu o întrebare: „de ce nu mai citeşte românul poezie?” (17.01.2013)
sursa foto aici


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andrei Zbîrnea

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.