Dosar de scriitor: Radu Aldulescu (III)

Dosar de Scriitor Nr. RA0002/2013

Capitolul 3: În care aflăm ce e în cărțile lui Radu Aldulescu

Când numele mici devin destine personale și opera unui romancier devine o construcție masivă, atunci cărțile sale nu-i mai aparțin. Scrise, ele sunt ale cititorului și destinul lor nu mai ține de creator. Ce mai poate el să facă este, ca un tată, să le ghideze destinul în lume, să se mai intereseze de ele și să se ducă acolo unde ele îl cheamă. Traducerea unei cărți este un pas înainte spre universalitate. Cărțile nu aparțin unei țări, unei culturi, unei zone, ele sunt ale lumii, mai ales când e vorba despre roman și traducerea este poarta deschisă în mod firesc spre alte conștiințe. Romanele lui Radu Aldulescu așteptau lumea și lumea li s-a deschis într-un final. De curând a apărut în limba franceză romanul Amantul Colivăresei ( la Editura Syrtes, în traducerea Domnicăi Ilea, sub titlul L’amant de la veuve) și astfel, țărușii vor fi bătuți și pe alt pământ. Sforile se întind și cuprind alte vieți de cititori.

În Amantul Colivăresei vorbește tot Fabrica, eterna construcție metemorfozată în: unitatea din Moşneni unde servește Mite, cărămidăria Viezuroaia unde se muncește de se rupe, Policolorul sau 23 August, unde alte destine se lungesc pe pagina în continuă extindere. La marginea lumii nu se ridică palate, nu se visează mult, nu se fac planuri mărețe, acolo se face sex, se luptă pentru iubirea primară și brută, se suferă de foame, se petrec orori, se întăresc caractere, se moare. Roman parte picăresc, parte de moravuri de după blocuri, Amantul Colivăresei nu se îndepărtează de schema generală a mizeriei descrise în primul roman, dar cuvântul lui Aldulescu este ziditor. Și ce zidește Aldulescu în zilele și nopțile lui de scris, timpul nu dărâmă, ci așează acolo unde îi este locul: în rândul marilor romane contemporane. Scrisul lui Radu Aldulescu este o dovadă de cunoaștere a vieții, una dublată de o cunoaștere a literaturii, a psihologiei, a antropologiei teritoriului descris.

Aceste lucruri se văd și în celelalte romane semnate de Aldulescu. Ele pot fi citite ca o saga, una realistă, fără un curs narativ comun, dar în același teritoriu, cu personaje ce se nasc unul din celălalt sau care sunt măcar din aceeași gașcă. Au crescut în aceleași locuri, părinții lor au sperat că lor le va fi mai bine. Unora le-a fost, dar din cercul dramatic nu se iese cu totul. Timpul pare a sta pe loc, banalul cotidian devine mama răniților și din când în când parcă și autorul se simte dator să le certe, să le spună că din viciu nu se iese ușor, dar măcar se poate acomoda în el. În Mirii nemuririi (roman a cărui traducere în italiană, realizata de Anita Bernacchia, va aparea la Editura Hacca) avem de-a face cu câteva personaje de la periferia vieții, trăitoare într-un București cenușiu, rupt parcă din visul unor comuniști ratați. O avem pe Mirela, putin prea curvă chiar și pentru locul în care trăiește, salvată în ochii ei de gândul că asta e calea spre salvare, e și  Rafael, băiat bun în sinea lui, dar  prea moale, prea puțin interesat de ceva, instabil, puturos. Avem trădători șireți și descurcăreți, oameni buni prinși în intrigi prea mari pentru puterile lor, totul într-o lume unde lumina de la Răsărit încă nu și-a încetat sclipirea și drumul spre o altă lume încă nu e deschis.

În Proorocii Ierusalimului se mai schimbă puțin cadrul, ne plimbăm și pe la Paris, dar nu într-o călătorie de plăcere, ci pe urmele unor întâmplări odioase, greu de suportat de stomacurile sensibile, dar nu mai puțin nerealiste, rostite într-un flux al conștiinței de către trăitorii lor, botezați cu nume biblice. Tot ce se întâmplă în cărțile lui Aldulescu e perfect realizabil în lumea reală și cine se face că nu vede nu are decât să trăiască în bula lui protectoare. Asta pare a ne spune fiecare pagină a acestui roman cu adevărat tulburător, un grozav tur de forță în cea mai josnică și decăzută parte a ființei umane. Greu de realizat o asemenea sondare fără sângele rece al bărbatului frust, greu de redat fără să-i tremure mâna chiar și celui mai versat trăitor în lumea descrisă acolo. E de ajuns să citim un fragment pentru a înțelege cât de greu e să scrii despre un subiect precum copiii trimiși pedofililor, și să o faci bine, să ridici întrebări și să dai răspunsuri greu de acceptat, dar realiste: ”De sute şi mii de ori a-ncercat, da’ n-a răuşit. Mereu l-a biruit Satana, Satana a fost mai vânos decât el… – Piei! pufni Nojiţă. Proorocii şi preoţii-s stricaţi! Chiar în Casa Mea le-am găsit răutatea – aşa zice Domnul. De aceea calea lor va fi lunecoasă şi întunecoasă. Vor fi împinşi şi vor cădea. Voi aduce nenorocirea peste ei. În proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii mari” (p. 70). Ce fel de grozăvii ar trebui să descoperiți singuri. De reținut: e și multă umanitate aici, nu e totul putrefacție și răutate, e mult bine, e speranță. Ca în toate cărțile lui Aldulescu, umbra de speranță este mereu acolo, șiruind, îndreptându-se spre o gură de vărsare mai mare. Anii despre care vorbește sunt de tranziție, dar nici în următoarele romane nu se întrevăd vremuri cu mult mai bune.

Odată cu Ana Maria și îngerii, Aldulescu acceptă un pariu greu, unul a la Truman Capote sau Tom Wolfe, acela de a scrie despre un fapt real, de a literaturiza realitatea brută ”in cold blood”. Citim chiar în prefața volumului, semnată de Mădălina Ghiu: ”Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte.” Nu e greu de ghicit ce s-a întâmplat mai departe. Radu Aldulescu a acceptat pariul și a hotărât să scrie povestea. Ce fel de poveste? Una deloc plăcută, după cum sigur vă dați seama, dar până la urmă poveștile cele mai bune sunt pline de durere și mizerie. Mizerabilismul de care se plângea Dan C. Mihăilescu pe la începutul anilor 2000, referindu-se la ororile povestie în cărțile noilor prozatori și poeți, este la el acasă în acest roman, cu mențiunea că este real. Mizeria a creat mizerabilismul, nu invers și nu e un subiect căutat de autori, ci unul ce se oferă pur și simplu, e acolo, plânge să fie tratat. Și Radu Aldulescu îl tratează cu talant, ca și până acum. Povestea este una românească, o poveste de dragoste cu hoți și prințese înșelate, cu fugi din țară și destine întrerupte. Nu ar fi greu de povestit ce se întâmplă în roman, este unul cu mai puține fire narative, mai cursiv, mai ușor de înțeles, dar poveștile sunt făcute să fie citite, nu povestite, mai ales când un autor a făcut-o deja și încă bine. Ce trebuie spus e că și acest roman intră în Comedia Umană a lui Aldulescu, e din aceeași familie, același plan. E un țăruș dur, bătut în mai multe pământuri. Ana Maria este o victimă, Mami are intenții bune, dar nu ia cele mai bune decizii și de aici, laolaltă cu naivitatea fiicei, pornește drama. Este poate una dintre cele mai sincere dintre cărțile lui Radu Aldulescu și se vede că i-a făcut o mare plăcere să o scrie, fiecare cuvânt, chiar și cele ce spun lucruri triste, flutură un steag pe care este desenat un autor ce-și iubește meseria și care nu este un grafoman precum personajul său din Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare. El este un autor real.

(citiți capitolele 1 și 2. continuă săptămâna viitoare)
(sursă foto: 1)