Dosar de scriitor: Radu Aldulescu (II)

Dosar de Scriitor Nr. RA0002/2013

Capitolul 2: În care se bat țărușii și se întind sforile

mihaela-radulescu-e-mai-tare-decat-cartarescu-434x326 În trecut, când oamenii construiau o casă, și nu avea toate instrumentele moderne de acum, venea șeful de șantier, ce avea și rolul de arhitect și analiza terenul. Își punea cizmele, își sufleca mânecile și cu un metru într-un buzunar și o sfoară în celălalt pornea la făcut planurile. Măsura, cu un creion scrijelea pe o hârtie schema și apoi bătea țăruși în pământ și lega sfori între ei. Privit de deasupra, totul părea o instalație de sfori și țăruși, aparent de neînțeles, dar pe măsură ce se dezvolta povestea spusă de muncitorul-arhitect, parcă creștea din pământ casa. Apoi se construia și pe măsură ce timpul trecea, apăreau pe lângă casa și o mulțime de interdependințe. La sfârșit era o construcție uniformă, o gospodărie, gata oricând să mai primească o clădire, o magazie, un card, o curte. Totul era în timp, era o construcție continuă. Dar cu cât era mai bine pusă la punct, cu atât i se ducea vestea și alți oameni veneau să vadă, poate să se inspire pentru propriile case.

Așa îmi pare mie opera lui , o operă în continuă desfășurare, ce se crează și recrează în continuu,cu fiecare roman pe care autorul îl aruncă în lume și care a început cu Sonata pentru acordeon, romanul său de debut din 1993, scris înainte de Revoluție, dar neputut fi publicat pe atunci. Nici în 1993 timpurile nu erau cele mai prielnice, era o întreagă avalanșă de cărți care se lansau, de traduceri, edituri de mansardă, editori de o noapte, dar totuși, rămâne unul dintre debuturile esențiale ale nouăzecismului. Masculin, compact, dur, dar mustind de lirism și sexualitate (”Sânii mici, depărtați, privind răstiți cu sfârcurile spre umeri, se ignoră parcă unul pe celălalt”, p. 7), cinematografic, stilistic impecabil, romanul acesta, care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, este primul nivel al unei construcții romanești ce s-a întins pe 20 de ani și continuă să se întindă.

Interior-Filatura-de-bumbac-Baia-Mare și-a construit opera încet, migălos, progresiv, carte cu carte, capitol cu capitol, cuvânt din cuvânt. Sforile lui s-au întins, parii s-au înmulțit, ziduri de cuvinte s-au ridicat, clădiri de volume au apărut în gospodăria lui: opera sa de romancier. Un prim lucru pe care-l observă un cititor care parcurge mai multe romane de-ale sale este că spațiul rămâne aproximativ același și că personajele sale sunt din aceeași familie, una care-și spune poveștile undeva la barul din colț, cu muzică pe fundal și voci care se suprapun, dar care se înțeleg. Lumea lui Aldulescu este una periferică, personajele sale trăiesc la maxim, caută mereu ceva, vor să facă bani, se descurcă, se mișcă, se iubesc, se bat, se cuceresc, se înmulțesc, fac armata, fug din armată, merg la pușcărie, se bagă în combinații, se fură unele pe altele, se salvează, se bagă în rahat. Nimeni nu stă pe loc, toate vor să își depășească condiția.

În tradiția marilor prozatori, a marilor meșteri, Aldulescu și-a construi romanul (și pe celelalte de asemenea) în mod clasic: cadru cu cadru, personaj cu personaj, scenă cu scenă. El scrie roman în adevăratul sens al cuvântului, cu personaje bine conturate, puternice, siluete ce par a păși din afara cărților, cu acțiune, cu relații interpersonale, intertextuale, cu deznodământ. Dar se poate întâmpla, ca în viață, ca unele personaje să dispară brusc spre a nu se mai întoarce niciodată, sau să apară într-un alt roman, unde își continuă viața, vezi cazul romanelor Îngerul încălecat și Cronicile genocidului, unde personajul principal, Robert, zis Diavolul, își începe viața în primul și o continuă mulți ani după în al doilea, luând-o de la capăt. E o tehnică folosită și de Balzac, care-și plimba unele personaje din care în carte, fiindcă destinul lor nu putea fi curpins într-un singur volum. Poate acesta este și demersul lui Aldulescu: de a crea o frescă totală a societății românești, o comedie umană modernă, cu toate detaliile sale. Fabrici, cazarme, blocuri gri, cârciumi, apartamente, maidane, cartier sărace, acestea sunt spațiile prin care se plimbă personajele lui Aldulescu.

radu-aldulescu-sonata-pentru-acordeon-1295În Sonata pentru acordeon se muncește în Fabrică (cu F mare pentru că este până la urmă Fabrica universală, aceea pe care toți o știm, cea în care mamele sau tații noștrii munceau sau muncesc). Ciocioana (superb nume, mă duce cu gândul la celebra Ciociolina, regina sexului anal), mama fraţilor vitregi Marian şi Gelu Dei, muncește la Fabrică, zi de zi la la bandă, în Flacăra Roşie, locul în care va ajunge şi fiica sa, Nina. Istoria nu ne spune, dar poate și fiicele Ninei vor lucra (sau lucrează?) tot acolo, privind banda, făcând mișcări automate, visând la ziua de salar sau la concediu, sperând că la pensie va fi mai bine și că urmașilor le va fi altul destinul. Marian muncește la depou, acolo unde se fac învârtelile, se fură, fiecare își trage partea, dar sub atenta îndrumare a sectoristului Picoteală, care-și trage cea mai mare parte, așa, ca un patron spiritual incult și mitocan ce e. Gică e cizmar, toată ziua lucrează, el ține familia. Nu sunt personaje pe care le-ai lua acasă, dar le vezi în fiecare zi.

Se bat țărușii, se trage sfoara, se intră în Fabrică și nu se mai iese niciodată.

(citiți capitolul 1. – continuă săptămâna viitoare)

(surse foto: 1, 2 , 3)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

V. Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB.
Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth).
Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230