Dosar de scriitor Matei Vișniec – Interviul: ”Cea mai bună cafea din lume mi-o face soţia mea, Andra, şi asta de 23 de ani.”

Matei_Visniec_0Semne Bune: Domnule Vişniec, bună ziua şi vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră de a răspunde câtorva întrebări pentru SemneBune.ro. Sperăm că v-a plăcut ”Dosarul de scriitor” pe care vi l-am dedicat. Sintagma ”dosar de scriitor” are o conotaţie negativă, însă noi ne-am jucat puţin cu termenii şi dosarul nostru este profund pozitiv. Sunt curios, aţi avut dosar de urmărire pe vremea comunismului? Nu am găsit nicio referință la aşa ceva în niciun interviu sau articol pe care l-aţi scris. 

Matei Vișniec: Probabil cǎ am avut dosar, cred cǎ toţi membrii generaţiei `80 au fost fişaţi, supravegheaţi şi chiar urmǎriţi, dar pur şi simplu nu am avut niciodatǎ timp sǎ încep demersurile pentru a-mi cere dosarul. Cum viaţa mea se desfǎşoarǎ în Franţa, de fiecare datǎ cînd vin în România am scopuri precise, fie un festival, fie o lansare de carte, fie ca sǎ-mi vǎd pǎrinţii în Bucovina. Într-o bunǎ zi am sǎ încerc totuşi sǎ-mi iau cîteva zile libere pentru a obţine acest dosar, în speranţa cǎ nu voi descoperi cine ştie ce atrocităţi acolo, de exemplu că prieteni apropiaţi fǎceau rapoarte despre mine.

SB: Stiu că sunteţi unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului de luni, devenit celebru în epocă, astăzi intrat deja în istoria literaturii. Noi, cei tineri, citim cu entuziasm amintirile foştilor membri şi nu ne vine parcă a crede că aţi reuşit să scrieţi o literatură atât de liberă în acele vremuri. Puteţi să ne povestiţi despre cum se desfăşura o întâlnire, despre cei ce veneau la Cenaclu? Erau şi agitatori, securişti infiltraţi? Cum îi recunoşteaţi?

MV: Ce pǎcat cǎ nimeni nu a filmat în acei ani o şedinţǎ de cenaclu! Este adevǎrat însǎ cǎ nici tehnologia de atunci nu permitea filmǎri discrete… Nici mǎcar fotografii cu şedinţele de cenaclu nu cred cǎ existǎ prea multe. Mǎ întreb dacǎ în primii ani de funcţionare a cenaclului aveam conştiinţa faptului cǎ urma sǎ figurǎm în istoria literaturii. Cred cǎ la început Cenaclul de luni a fost doar unul printre multe altele. La Bucureşti existau atunci o multitudine de cenacluri interesante iar „lunediştii” frecventau şi cenaclul condus de Constanţa Buzea la revista Amfiteatru, şi cenaclul de prozǎ condus de Ovid S. Crohmǎlniceanu la Facultatea de Filologie, sau cenaclul lui Florin Mugur. Tinerii scriitori erau avizi de cenacluri, nu ştiu dacǎ acest fenomen a fost destul de serios analizat, dar la ora aceea el era o încercare de creare a unor spaţii de libertate paralele în raport cu „cultura oficialǎ”. Exista un cenaclu, Charmides, şi la Facultatea de Filosofie şi Istorie (pe care am absolvit-o eu), dupǎ cum existau diverse cenacluri în jurul unor reviste literare, cum era cazul cu cel patronat de revista Luceafǎrul. Alte cenacluri celebre se formaserǎ şi în alte centre universitate, este suficient sǎ amintesc de cenaclul creat la Cluj în jurul revistei Echinox. De altfel, deseori, tineri poeţi şi prozatori de la Echinox veneau sǎ citeascǎ la Cenaclul de luni, iar noi, lunediştii, mergeam uneori în pelerinaj la Cluj sau la Iaşi.

Cenaclul de luni s-a impus însǎ treptat atît din cauza personalitǎţii mentorului sǎu, Nicolae Manolescu, cît şi datoritǎ talentului şi exuberanţei membrilor sǎi fondatori. A existat o perioadǎ cînd absolut toţi membrii fondatori ai cenaclului erau studenţi, chiar dacǎ unii se apropiau de sfîrşitul studiilor iar alţii abia intraserǎ la facultate. Este totuşi uluitor faptul cǎ nucleul cenaclului a fost format dintr-un grup de oameni care şi-au fǎcut studiile în acelaşi timp, cam între 1975 şi 1981. In aceastǎ ipostazǎ m-am aflat şi eu şi s-au aflat şi Mircea Cǎrtǎrescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Elena Ştefoi, Cǎlin Vlasie, Mariana Marin, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter, Radu Cǎlin Cristea, Doru Mareş… Lista nu este definitivǎ. Treptat, unii dintre noi şi-au terminat studiile şi au început sǎ facǎ naveta în jurul Bucureştiului, dar în acelaşi timp au continuat sǎ vinǎ la cenaclul de luni. Personal, în ciuda faptului cǎ în toamna lui 1980 am „pierdut” statutul de student şi am devenit profesor (navetist), am continuat sǎ vin sistematic la cenaclu. La fel procedau şi Radu Cǎlin Cristea sau Cǎlin Vlasie… Ca sǎ nu mai spun cǎ grupul din jurul lui Manolescu s-a îmbogǎţit cu cei care au terminat facultatea la Cluj dar au decis sǎ se instaleze la Bucureşti (Ioan Groşan, Ion Buduca, Radu G. Ţeposu). Cenaclul de luni a fost, de fapt, un centru de atracţie pentru toţi membrii generaţiei `80. Au citit deseori la cenaclu Nichita Danilov şi Lucian Vasiliu (care veneau de la Iaşi), Ioan Mureşan şi Emil Hurezeanu (care veneau de la Cluj) sau Marcel Tolcea (care venea de la Timişoara).

Toatǎ lumea ştia, prin 1980, cǎ la Cenaclul de luni se întîmpla ceva interesant, chiar surprinzǎtor, chiar ireverenţios. Nu întîmplǎtor au început sǎ vinǎ sǎ asiste la şedinţele de cenaclui şi unii scriitori consacraţi (Virgil Mazilescu sau filozoful Mihai Şora).  Cu siguranţǎ cǎ erau şi mulţi „observatori” trimişi de diverse „organe” dar eu personal nu cred cǎ am avut vreodatǎ ochiul destul de format pentru a identifica vreo persoanǎ dubioasǎ. De fapt nici nu mǎ interesau eventualii spioni, trǎiam pur şi simplu cu încîntare şi cu un anumit spirit de competiţie acele momente…

SB: Mai ţineţi legătura cu prietenii vechi, cu foştii membri ai Cenaclului? Aveţi aşa-numite prietenii literare?

MV: Am menţinut legǎtura cu mulţi dintre foştii lunedişti. Iar unii, care au devenit editori, precum Alexandru Muşina sau Cǎlin Vlasie, mi-au şi publicat dupǎ 1990 piesele. Marile mele prietenii literare (puţine, de altfel) s-au structurat cu oameni care erau mai vîrstnici decît mine. Un prieten mi-a fost dramaturgul Iosif Naghiu, de exemplu. Un om generos ale cǎrui piese ar merita sǎ fie redescoperite.

SB: Citiţi autori contemporani români sau francezi? Cum vi se pare noua literatură? Cum vi se pare noul teatru?

MV: Citesc destul de mult şi literaturǎ românǎ şi literaturǎ francezǎ. Poezia româneascǎ mi se pare inepuizabilǎ. Pentru mine Anca Mizumschi şi Ioan Es. Pop sunt douǎ mari nume ale poeziei. Imi place teatrul lui Radu Macrinici şi al Gianinei Cǎrbunariu, îmi plac romanele lui Dan Lungu. In Franţa sunt fascinat de literatura unor autori precum Valère Novarina sau Michel Tournier, dar am citit sistematic şi tot ce a scris Michel Houellebecq. Urmăresc fenomenul literar şi mă minunez cînd descopăr că Amélie Nothomb este adulată de publicul larg chiar şi cînd scrie romane extrem de slabe, chiar penibile.

SB: Mi-a rămas în minte imaginea demisolului în care aţi locuit în tinereţe, de unde se vedeau doar picioarele trecătorilor. Mai mulţi prieteni, acum scriitori consacraţi, precum Nichita Danilov sau Mircea Cărtărescu, au povestit despre această cameră (aproape) subterană. Îmi pare a fi suprarealistă. Vă mai amintiţi de acele timpuri?

MV: Eram student în ultimul an cînd am închiriat acea încǎpere minusculǎ în zona Pieţei Rosetti. Proprietara era o distinsǎ doamnǎ cu pretenţii de aristocraţie urbanǎ, o chema Vernescu. Imobilul avea mai multe asemennea cǎmǎruţe la subsol, care erau toate locuite de studenţi sau studente. O veritabilǎ faunǎ, uneori ne întîlneam la aceeaşi sursǎ de apǎ sau în faţa toaletei comune. In primul an am stat într-o astfel de încǎpere cu o singurǎ fereastrǎ situatǎ la nivelul trotuarului dar care dǎdea spre nord. Practic nu vedeam niciodatǎ soarele. Al doiela an am reuşit să trec în partea cu soare, dar pe acolo trecea un tramvai care intra într-un viraj aproape în dreptul ferestrei mele şi făcea un zgomot asurzitor, mă trezea de la patru dimineaţa cînd îşi începea cursa prima garnitură. Cu timpul m-am obişnuit cu acest zgomot, aşa cum se obişnuieşte marinarul cu vuietul mării. Am scris, în acele cămăruţe, primele mele piese de teatru, Sufleurul fricii şi Uşa, piese care continuă să fie jucate deşi au o vechime de peste 30 de ani.

SB: În 1987 aţi plecat în Franţa. Povestiţi acest episod, puţin în romanul Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, precum şi în mai multe articole. Cum aţi reuşit şi cum v-aţi adaptat? Stiu că v-a frapat viziunea marxistă a tinerilor studenţi. Cum sunt tinerii de acum? Mai asimilează la fel de uşor ideile marxiste?

MV: Capitalismul sălbatic care bîntuie în prezent pe planetă, sau mai bine zis o formă de ultraliberalism de un cinism total, a creat o extraordinară ocazie pentru reabilitarea marxismului. Capitalul lui Marx este una din cărţile care se vinde cel mai bine. Iar eu trăiesc într-o ţară, Franţa, în care un partid minuscul, Partidul Comunist Francez, publică un cotidian, L’Humanité… Tineretul nu este însă, după opinia mea, obsedat de comunism şi de marxism, ci de o anume viziune socialist-umanisă. Fraţa rămîne un mare laborator al socialismului pragmatic şi este cazul acum cu preşedintele François Hollande şi cu echipa sa care vor să găsească un echilibru între capitalism şi etică.

SB: Despre comunism aţi vorbit cu amărăciune în multe dintre operele dumneavoastră. Vă mai frământă acest subiect? Ce le-aţi spune celor care încă mai cred că ideologia comunistă a fost bună în esenţă, dar a fost aplicată prost?

MV: Cînd sunt în străinătate şi mi se evocă acest argument mă declar total de acord cu necesitatea unei noi experienţe de acest tip, cu condiţia de a fi preluată nu de ţările sărace, ca pînă acum, ci de marile puteri industriale şi de marile democraţi…

SB: Ca jurnalist, urmăriţi mersul lumii. Am văzut că sunteţi foarte critic la adresa Americii şi am aflat un lucru pe care nu-l ştiam şi care m-a uimit la început, apoi m-a făcut să înţeleg mai bine anumite evenimente. Spuneaţi că odată cu Planul Marshall, America a cerut ca toate filmele produse de Hollywood să fie distribuite în ţările ce intră în cadrul Planului Marshall. Filmele hollywoodiene promovează foarte multe produse americane şi propagă idei. Cum credeţi că a afectat acest lucru Europa şi lumea în general?

MV: Ar trebui să scriu un eseu intitulat „Imagine şi ideologie”. Recent am văzut un nou film hollywoodian, White House Down. Foarte bine făcut, nimic de spus. Două ore de suspans continuu, deşi toată lumea ştie că într-un astfel de film binele trebuie să învingă pînă la urmă. Este un film tipic pentru ideologia vehiculată de industria de imagine americană. Ce idei se infiltrează treptat în mintea cuiva care vede aproape zilnic astfel de filme? In primul rînd că o naţiune care produce astfel de supra-producţii este una plină de vitalitate. Apoi, oamenii se obişnuiesc treptat cu ideea că America este efectiv leaderul planetar. Nu are ea cea mai extraordinară tehnologie? Nu are ea cea mai puternică armată? Nu este ea cea mai efervescentă democraţie? Nu este ea ţara în care oamenii îşi afişează fără reţinere patriotismul, fără să se teamă de ridicol sau de naivitate?

Si mai e ceva, în toate aceste filme în care democraţia americană este pusă în pericol apare întotdeauna cineva (un erou, un Bruce Wills) care salvează pacea, democraţia, lumea… Nu poţi să nu-ți spui, în aceste condiţii, că America mai are şi o stea bună, un destin protejat de divinitate. Dumnezeu nu e departe în astfel de filme, chiar dacă nici o replică nu are conotaţie religioasă. Cînd adevărul şi binele înving zi de zi în America şi în mii de filme holywoodiene, este limpede că Dumnezeu ţine cu această ţară. În plus, cine vede filme americane ajunge inevitabil la concluzia că americanii sunt simpatici şi spirituali. In orice caz, eroii din filmele holywoodiene au umor, lansează cîte o vorbă de spirit la fiecare zece secunde, sunt decontractaţi, insolenţi în sensul cel bun (al marii libertăţi interioare).

Pe vremea cînd priveam, în România anilor `60, filme de război făcute de ruşi şi filme de război făcute de americani, nu încăpea nici o îndoială că „bătălia” dintre ele, la nivelul imaginii şi a propagandei, era cîştigată de cele americane. „Eroii” sovietici nu înjurau niciodată, erau rigizi şi disciplinaţi, se gîndeau numai la patrie şi la familia lor, ei aveau curajul să-i înfrunte pe nemţi dar unul nu avea curajul să-şi contrazică şeful direct… In timp ce „eroul” american era unul liber în mintea şi în mişcările sale, mesteca mereu gumă, mai scotea cîte un „fuck”, îşi contrazicea superiorii, îi plăceau femeile, sportul şi alcoolul, iar cînd îşi dădea viaţa pentru patrie avea întotdeauna la sfîrşit pe buze o replică surprinzătoare şi nu un slogan.

Iată cum a cîştigat America bătălia ideologică a imaginii. Analiza mea este sumară, dar colonizarea subconştientului nostru de către această uluitoare construcţie umană şi economică este reală.

SB: Sunteţi în primul rând dramaturg şi poet, dar am citit cu mare plăcere romanele dumneavoastră şi pot spune că primul roman, Cafeneaua Pas-Parol a devenit repede unul dintre romanele mele preferate din literatura română. Care e diferenţa, ca muncă şi stil, între a scrie un roman şi a scrie o piesă de teatru? Credeţi că aţi putea să vă dedicaţi total romanului? Mai aveţi în plan vreun roman?

MV: De fapt, cel mai mult îmi place sǎ trec de la un gen literar la altul. Sǎ trec de la teatru la poezie şi de la poezie la roman, sǎ recurg la tehnici poetice cînd scriu teatru şi roman, sǎ introduc elemente de teatralitate în poemele mele şi în romanele mele… Ma consider de fapt scriitor şi nu atît dramaturg. Ori, ce este un scriitor? Cineva care ştie sǎ scrie, indiferent de genul literar adoptat. Sigur, un scriitor poate excela într-un gen anume. Personal am început destul de tîrziu sǎ acord mai multǎ atenţie romanului, aproape cǎ am aşteptat sǎ mǎ ajungǎ din urmǎ „vîrsta romanului”.

Într-un fel, scriind roman mǎ şi confrunt cu mine însumi pentru cǎ romanul implicǎ o anumitǎ disciplinǎ de lucru. Marin Preda parcǎ spunea într-un interviu cǎ un romancier are nevoie în primul rînd de… o structurǎ osoasǎ solidǎ, ca sǎ poatǎ sta ore şi ore, zile şi zile, aşezat la masa de scris. Pentru unii, aceastǎ disciplinǎ a „imobilitǎţii musculare” este o torturǎ şi atunci renunţǎ la roman. Cînd încep un roman îmi eşalonez munca, în general, pe un an de zile sau un an şi jumǎtate, dar încer sǎ lucrez în fiecare zi cîte puţin (mǎcar o orǎ) şi sǎ mǎ gîndesc bineînţeles cît mai mult posibil la el, sǎ-l muncesc în gînd, sǎ-l construiesc. Pentru mine specificul romanului constǎ în construcţie. Fǎrǎ o arhitecturǎ interesantǎ un roman devine plat, devine chiar plictisitor. Fiecare om poate sǎ scrie sute de pagini de confesiuni, ceea ce nu înseamnǎ cǎ ele devin prozǎ sau roman (cel mult materie pentru prozǎ sau roman).

Ultimul meu roman se numeşte Negustorul de începuturi de roman şi este programat sǎ aparǎ la Cartea Româneascǎ în toamna anului 2013. In acest nou roman se topesc unele dintre obsesiile mele mai vechi (raportul dintre text şi viaţǎ, în sensul cǎ textul este viu şi poate genera viaţǎ), dar şi multe amintiri devenite materie pentru prozǎ. Evoc, de exemplu, în aceastǎ ultimǎ carte (pe  care am intitulat-o „roman caleidoscop”) anii petrecuţi la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la Casa Monteoru, o perioadǎ extrem de intensǎ din viaţa mea cînd am cunoscut acolo o parte din elita culturalǎ a Bucureştiului şi mai pe toţi scriitorii români. In acest roman am introdus însǎ şi o dimensiune ludicǎ şi prospectivǎ întrucît apare ca personaj şi un computer specializat în scrierea de romane.

SB: Am studiat în facultate una dintre piesele dumnevoastră, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali, foarte mulţi tineri pun în scenă piese de-ale dumneavoastră, în şcoli sau pe cont propriu, pe Facebook, pe Twitter apar statusuri cu citate din opera dumneavoastră. Cum vă prieşte celebritatea? Ce vă place mai mult, canonizarea sau admiraţia tinerilor? 

MV: Dacǎ aş fi cu adevǎrat celebru m-aş trezi dimineaţa fǎrǎ sǎ am grija zilei respective şi nici a celei de mîine, mi-aş începe dimineaţa cu o plimbare printr-un parc şi cu o cafea bǎutǎ pe îndelete într-o cafenea parizianǎ, aş scrie doar dacǎ am chef şi probabil nu mai devreme de ora prînzului… Dacǎ aş fi celebru cu adevǎrat n-aş mai avea nevoie sǎ muncesc, aş putea sǎ-mi permit sǎ am o secretarǎ care sǎ-mi filtreze corespondenţa şi sǎ-mi comunice doar mesajele cele mai importante, aş cǎlǎtori mai tot timpul şi aş participa de douǎ sau de trei ori pe săptǎmînǎ la dineuri şi serate mondene, m-aş îngriji mult mai mult de garderoba mea şi de cum arǎt în general… Cam aşa îmi imaginez eu celebritatea (dar poate cǎ în aceastǎ privinţǎ dau mai degrabǎ dovadǎ de lipsǎ de imaginaţie).

Ori, viaţa mea este exact la opusul acestei imagini. Mǎ trezesc cît mai devreme posibil, nu fǎrǎ o oarecare suferinţǎ, pentru a putea scrie o orǎ sau douǎ înainte de a fugi apoi la Radio France Internationale unde îmi exercit cu pasiunea meseria de jurnalist. Aşa a „fugit” cam întreaga zi, mai rǎmîne seara cînd pot sǎ optez între un spectacol, un moment petrecut cu familia sau întoarcerea la masa de scris. Sigur, mai sunt week-end-urile şi vacanţele cînd cǎlǎtoresc sau scriu, iar printre picǎturi contactele cu breasla culturalǎ în Franţa şi în România, onorarea unor interviuri care mi se par importante (cum este cel de faţǎ care îmi mǎnîncǎ şi el timp), lecturile importante (pentru cǎ eu sunt un cititor pasionat de roman)… Iatǎ care este viaţa mea realǎ la 57 de ani, o fugǎ continuǎ, angoasa cǎ m-am pierdut (poate) între douǎ limbi (între francezǎ şi românǎ), dar mai ales lupta cu timpul care nu mai este aşa de generos cu mine ca atunci cînd putea sǎ-l las sǎ-mi fugǎ printre degete la restaurantul Uniunii Scriitorilor.

Pe acest fond „celebritatea” sunǎ ca o ironie pentru mine. Ceea ce nu înseamnǎ cǎ nu sunt extrem de mulţumit cǎ unele dintre textele mele figureazǎ în manualele şcolare sau cǎ tinerii descoperǎ „universul Vişniec” format din teatru, roman şi poezie. Am scris mereu pentru a transmite un mesaj, niciodatǎ pentru mine. Din acest punct de vedere mǎ consider un scriitor-mesager. Cam la fel ca un poştaş care distribuie scrisori pe care tot el le-a scris cu puţin înainte de a bate la uşa „destinatarului”.

SB: V-ați gândit vreodată să deveniți mentorul unui grup de tineri scriitori/dramaturgi?

MV: Nu, dar în Franţa am acceptat de mai multe ori să anim ateliere de dramaturgie, altfel spus să-i incit pe unii candidaţi la meseria de dramaturg să scrie după o „metodă” inventată de mine, mai mult destinată să stimuleze imaginaţia dar şi spiritul de observaţie.

SB: Spuneți adesea că nu vă place să vorbiți despre religie și despre propria credință. Dar ce puteți să spuneți despre cedință și religie în general? Avem nevoie de religie sau odată cu moartea lui Dumnezeu, promovată atât de asiduu în secolul trecut și chiar și în acesta, oamenii au găsit ce să pună în locul Lui?

MV: Fiecare om trebuie lăsat să decidă singur dacă are nevoie sau nu de credinţă, de un dialog cu sacrul, cu lumea transcendentală, etc. In ce mă priveşte, cred că nu avem nevoie de religie în spaţiul public şi mai ales în viaţa politică. Separarea puterilor în stat este un mare salt al civilizaţiei. Sunt dezgustat cînd văd, în România, oameni politici care îşi afişează cu sîrg şi grosolănie „credinţa”, precum şi ecleziaşti care se amestecă în politică. O altă formă de spălare pe creier se pregăteşte în felul acesta, după cea operată de comunişti. Mulţi oameni politici încearcă să smulgă voturi declarînd-se cu „frica lui Dumnezeu”. In curînd vom avea dentişti care îşi vor scrie pe cabinet „stomatolog cu frica lui Dumnezeu”, şi, de ce nu, prostituate care se vor declara „credincioase”.

SB: Îmi place foarte mult sintagma de ”plăcere vinovată”, de parcă nu toate plăcerile ar fi într-un fel sau altul vinovate… Dar, pentru plăcerea jocului, aveți vreo plăcere vinovată? Ceva ce nu ați mai spus până acum?

MV: Jocul a fost şi este foarte prezent în viaţa mea, iar în jurul sintagmei pe care o amintiţi am scris multe pagini. De exemplu cele reunite sub titlul Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză, carte apărută la Humanitas.

SB: Care este cafeneaua dumneavoastră preferată din București? Unde vă place să mergeți când veniți acasă? Dar din Paris? Unde ați băut cea mai bună cafea?

MV: La Bucureşti îmi place să merg la Grand Café. Cînd mă duc în Bucovina îmi place să stau în camera mea de la Rădăuţi, precum şi sub mărul din grădina casei. La Paris îmi place piaţa de pe Strada Mouffetard şi cafeneaua Saint-Médard despre care vorbesc în romanul meu Sindromul de panică în Oraşul Luminilor. Cea mai bună cafea din lume mi-o face soţia mea Andra, şi asta de 23 de ani.

SB: Care este cuvântul dumneavoastră preferat?

MV: Verbul a scrie.

SB: Să ne așteptăm la un nou volum în curând?

MV: Anul acesta îmi pare la Editura Cartea Românească un nou roman: Negustorul de începuturi de roman. L-am numit un roman caleidoscop. De fapt, este un roman despre aura de mister şi despre iluzia întreţinută de „începuturi”. Am să mă explic mai bine. Există un proverb, mai în toate limbile: „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.” Expresie a obsesiei pe care o avem, noi oamenii, pentru începuturi. In viaţă, în general, este important să începi cu dreptul… Iar primul sfat care i se dă unui copil în prima zi de şcoală este ai grijă să fii luat de bun de la început. Începutul are o aură magică, iar uneori trebuie marcat printr-o ceremonie. Prima piatră de temelie a unui edificiu se sfinţeşte sau este pusă cu prezenţă festivă.

Cu cîţiva ani în urmă am scris o piesă pentru o companie franceză care urma să joace spectacolul la Festivalul de teatru la Avignon. Cu oarecare jenă dar în acelaşi timp pe un ton extrem de serios, regizorul mi-a sugerat că ar fi foarte bine dacă titlul pe care urma să-l aleg pentru piesă ar începe cu litera A. „De ce?” am întrebat. Iată şi răspunsul: „Pentru că în caietul program al secţiunii OFF a festivalului, printre sutele de spectacole repertoriate, al nostru ar figura, cu litera A, ceva mai în faţă şi ar avea şansa de a atrage mai repede atenţia. „

In toamna anului 2013 în Franţa au fost lansate în librării 550 de cărţi noi. Imposibil, în aceste condiţii de recomandat publicului cele mai reuşite romane, dar Agenţia France Presse a citat într-o depeşă cîteva prime fraze în ideea că ar putea fi tot atîtea repere. In definitiv, dacă vă place prima frază, există şanse să vă placă întregul roman, le spunea de fapt AFP cititorilor potenţiali.

Acest fenomen, al grijii cu care începi, m-a interesat dintotdeauna. Este una din iluziile noastre cele mai sublime, în numele căreia ne-am structurat viaţa. Fiecare dimineaţă este un început, dar şi fiecare zi de luni, sau fiecare început de lună, ca să nu mai vorbim de delirul care marchează începutul de an. Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este însă mai mult decît obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii. Oare nu este invenţia telecomenzii o modalitate de a-l hrăni pe omul transformat în consumator cu infinite începuturi? Zapînd (sau butonînd) în faţa televizorului sărim de la un început la altul, ne hrănim cu iluzia că deschidem noi secvenţe de viaţă (sau de divertisment). S-ar spune că societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntînd dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanşăm revoluţii dar nu mai avem energia de a construi societăţi juste şi trainice pe ruinele emoţiilor iniţiale…

Oare ce ne lipseşte în această lume ca să fim atît de dispuşi să luăm totul de la început, iar şi iar, cu un fel de veşnică speranţă că secvenţa următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă? Hollywood-ul a înţeles de mult acest lucru şi în filmele sale la fiecare 45 de secunde intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga naraţiune este o succesiune de începuturi nervoase… Iată punctul de plecare al romanului meu în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?

SB: Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat și vă doresc mult spor la scris, dar și la trăit!

(Citiți prima partea doua, a treia parte, precum și a patra parte a Dosarului de scriitor dedicat lui Matei Vișniec.  Dacă v-a plăcut ce ați citit, comentați, distribuiți și nu în ultimul rând, citiți cărțile lui Matei Vișniec! Citiți literatură română!)

Mulțumim Editurii Polirom pentru mijlocirea acestui interviu și autorului pentru timpul acordat.

sursa foto

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 226