Am promis săptămâna trecută că revin cu un roman interesant, din seria ”Doina Ruști”, așa că, doamnelor și domnilor, stăm de vorbă astăzi despre ”Mămica la două albăstrele”. Sunt multe de spus despre acest roman, dar e nevoie de un mic preambul, pentru că Doina Ruși este unul dintre cele mai interesante cazuri literare pe care le-am întâlnit în ultimii ani. Există proze și proze; există scriitori cu un acut simț al realități, a căror principală înclinație este aceea de a analiza și descrie spațiul imediat în care trăiesc. Oameni, locuri, contexte socio-politice, obiceiuri și elemente semnificative, legende urbane și obsesii la modă. Toate aceste detalii populează ficțiuni necesare, acele proze pe care le citim cu o sprânceană ridicată și exclamăm ”da, măă, așa se întâmplă, cum de nu am văzut chestia asta!” Există, pe de altă parte, scriitori pentru care proza e o formă de evadare, fie că e vorba de alt secol, fie de spațiul geografic ori, pur și simplu, de transferul complet în imaginar (apropo de romanul-metaforă semnat de Ion Groșan, Planeta mediocrilor, care trece de linia romanului SF, prin trimiterile clare la absurditățile regimului comunist).
Apoi, există Doina Ruști, care și-a câștigat notorietatea cu roman impregnat de fantastic (Omulețul roșu), urmat de Zogru (premiat, tradus, reeditat), un volum fabulos, despre care am povestit aici. După ce și-a obișnuit cititorii cu incursiuni memorabile în imaginar, scriitoarea a schimbat registrul cu două titluri care îi dezvăluie latura analitică: Lizoanca la 11 ani și Mămica la 2 albăstrele (Polirom, 2013). Despre Lizoanca v-am povestit săptămâna trecută. Mămica la 2 albăstrele e un roman la fel de contrariant la a doua citire, care nu iartă nimic și face slalom printre evenimente încă fierbinți pentru societatea românească – referendumul din 2012, scandalul doctoratului copy-paste al primului ministru Victor Ponta, vânzarea Oltchimului – și printre tendințe, nemulțumiri și detalii colorate ale cotidianului.
Povestea se desfășoară în fire narative discrete, prisma alternează de la un capitol la celălalt: cameramanul familist, care înfruntă o 
criză de 40 de ani, bărbat meditativ, relativ apatic, condus cu o mână fermă de soţie, femeie puternică şi practică, şi de mamă, tiparul femeii cu doi copii mici, părăsite de soț, care își dedică viața copiilor și defulării furiei și suferinței acumulate, soția vag nemulțumită de evoluția vieții, în raport cu așteptările, fetița de clasa I, imagine vie a unei rețete genetice discutabile, cântăreața cu vârstă incertă, imagine mondenă discretă, combinație interesantă între imaginea publică, assumed persona, și surprinzătoare sensibilități subtile, premierul Ponta, neașteptată perspectivă care îl umanizează. Ca notă de subsol, am citit Mămica la două albăstrele de două ori – prima dată, m-am înfuriat când am descoperit existența acestui personaj, a doua oară, am schimbat cheia, mi-am reluat poziția de cititor detașat și am înțeles necesitatea inserțiilor – capitole scurte, construcții incidente în contextul firului narativ amplu – referitoare la premier.
Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie în care autoarea se strecoară fără ostentaţie în pielea fiecărui personaj, rezultatul fiind o rafinată analiză psihologică şi contextuală. Doina Ruști trece lumea prin ochiul lui None, al lui Flori, soția sa, al Getei, mama/soacra absolută, dedicată familiei pe care o susține orbește, al Li Zetei și a premierului, cu naturaleţe, fără a lăsa să se vadă îmbinările între capitole. Aceeaşi naturaleţe captivează şi în modul în care scriitoarea construieşte un personaj masculin, în constantă evoluţie, transferându-l din postura ursului familist, absorbit de viaţa casnică, în cea a îndrăgostitului fără stare, fără direcţie, dat peste cap psihologic şi hormonal:
„Stăteau toţi trei aşezaţi unul lângă altul, în încăperea semiobscură, în timp ce un grăsan se mişca pe ecranul televizorului. None îşi ţinea amândouă palmele pe genunchi. Flori tocmai pusese mâna pe telecomanda televizorului, iar Geta privea drept înainte, în timp ce ridurile dintre sprâncene îi umbreau toată faţa. Văzuţi de sus, arătau ca un sfat al bătrânilor. Îi plăcea această legătură dintre ei, ca şi serile din faţa televizorului, dar în ciuda acestui confort, în carnea lui începuse să crească o teroare ca un vârf e spin.” (p. 69)
În privinţa prezenţei premierului Ponta în Mămica la două albăstrele, inserţiile narative mi-au reamintit cât de dificil poate fi pentru un cititor să intre în contact cu texte-oglindă, texte despre vremuri pe care le trăieşte, şi să le trateze cu detaşare literară, lăsând la o parte înflăcărarea experienţelor personale. Personajul fictiv are rol de catalizator pentru personajul-temă şi, în acelaşi timp, personaj-fundal (the root of all problems) al romanului: mămica la două albăstrele. Autoarea nu emite judecăţi de valoare definitive, ceea ce face bine ficţiunii, ci strecoară în puncte-cheie impresii care pun în perspectivă imaginea tulbure a unei figuri politice discutate şi răsdiscutate în ultimii ani:
„Pe pagina de Facebook a Mămicii trona un câmp de albăstrele, atât la poza de profil, cât şi la copertă. Avea 3.000 de prieteni. În urmă cu câteva ore, Mămica scrisese un scurt text care îl făcu să zâmbească: <<Din toată pleava de politruci care îşi plimbă chiloţii prin Casa Poporului, singurul mai răsărit e primul-ministru. Şi asta pentru că se vede. Păcat că e în partidul ăla!>> Opinia Mămicii nu îi chiar atât de favorabilă cum crezuse. Din scrisori, părea să facă parte din electoratul lui, când de fapt nu fusese decât o simpatie de moment.” (p. 78)
În aceeaşi notă, e memorabil pasajul în care Mămica face apologia copiatului, în contextul acuzaţiilor de plagiat cu care s-a confruntat Victor Ponta. Cu ironie fină, scriitoarea desconspiră o mentalitate veche, regăsită în atâtea alte contexte: toată lumea fură, ideea e să nu fii prins.
De la Zogru, la Mămica la două albăstrele, Doina Ruşti demonstrează abilităţile unui scriitor complex, necesar şi memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate şi de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util şi al întrebărilor esenţiale. Săptămâna viitoare, ne întoarcem la fantastic, cu alte câteva titluri interesante, numai bune de cafeaua de dimineaţă şi decuplarea de cotidian, facebook, laptop, telefon mobil.
A.
Sursa foto a caricaturii karikaturapolitika.wordpress.com, unde am mai găsit câteva piese memorabile, din seria ”să râdem, să nu plângem”.
Comments are closed.