De la poetica Margento la mate-informatică și retur, prin eseu, traduceri și performance poetry

   Despre se pot spune multe. Totuși, se știu prea puține. Chris este un artist complex: este un modelator român care ciobește cuvintele universului, într-un mod care l-ar face invidios și pe Brâncuși; este un show-man static care degajă mai multă energie decât poate transporta Transelectrica; este un traducător de forme poetice în figuri dinamice; este un un eseist care măsoară pulsul emoțiilor arhetipale; un bun contribuabil la înnoirea limbajului și a viziunii plastice în tot ce experimentează; este ludicul pe care îl aplaudăm direct în inimă, cu ochii închiși.

 

MARGENTO Photo (c) George FloareaSemneBune: S-o luăm de la începuturi: ce înseamnă Margento pentru ? Mă refer la cuvântul și conceptul în sine. Publicul are o idee, doar că o verbalizează diferit.

Chris Tănăsescu: Cuvântul „margento” nu e un cuvânt, ci o imagine care poate fi citită ca un cuvânt, imagine ce poate fi văzută  în antetul acestui site , și care reprezintă o înșiruire de semne găsite de noi împreună și pictate de Grigore Negrescu, pictorul MARGENTO; aceste „rune” nu sunt nici complet inventate, nici preluate exact din vreun sistem anumit, ci sunt fiecare o fuziune de simili- sau seme-semne din alfabetul fenician, din cabală, din zodiacul „occidental” și din iconografia bizantină, concepute ca niște oglinzi vii ale membrilor trupei, ca un cuptor athanor, și în același timp ca o succesiune de trepte, o scară a spiritului. Numele/„hieroglifa” este, așadar, atât un proces, cât și un portret.

Conceptul este, la rândul lui, am crezut și credem, perfect reprezentat în acest simbol, care este și o instanță de vizuală/concretistă, și pictură, și scală pitagoreică, și, ca atare, muzicală. Cele trei arte principale ale noastre sunt astfel prezente și active în hieroglifă, plus ideea că ele fuzionează la modul asimptotic, fără să-și piardă propriul specific, dar, totodată, manifestându-se într-o interrelaționare permanentă, graduală la infinit.

 

SB: Ai o viață plină: ești invitat în străinătate, predai cursuri, urci des pe scene… ceea ce este fabulos. Și, totuși, când mai ai timp de scris? de tradus?

De fapt, cum arată agenda ta și când vom putea citi ceva proaspăt?

CT: Da, mulțumesc! Fabulos, dar uneori epuizant. Însă palpitant. Și excitant, până la surescitant…

Când am timp de scris? Fără exagerare, în permanență. Am două „secrete” în sensul ăsta.

Primul, nu există pereți impermeabili între activități. După cum am mai spus în alte rânduri și aplic personal, pentru mine nu există compoziție fără reprezentație, și nici reprezentație fără compoziție. Compunerea poemului este performance poetic și nu există performance de fără compunerea/descompunerea/recompunerea poemului.

Un poem bun este și strict conturat, cu „limite” perfect hotărâte (căci, indiferent de natură, forma sa este impecabilă), dar și infinit (în timp și variante/variațiuni).

Poemul este performance. Poemul este mereu translațional, adică permanentă traducere și translatare.

Vorba lui Leevi Lehto, [din punct de vedere al artei poetice] la început nu a fost cuvântul, la început a fost traducerea. Eu merg mai departe și zic: nu există decât traducere. Poezia este traducere („în amor”, da, întru amor). Poezia este traducere și traducerea este reprezentație.

Poemul nu are nici început, nici sfârșit. Nu are sfârșit pentru că se (re)generează, procesează, performează și traduce mereu. Și nu are început pentru că este o comunitate de poeme, la rândul lor provenind din alte comunități și comunități (de poeme, și deci de persoane).

Ceea ce mă aduce la al doilea „secret”.

Poemul se scrie numai împreună. Numai împreună cu alte persoane și cu alte poeme.

Asta asigură permanența procesului. După cum se vede, sper, în recent apărutul volum bilingv Nomadosofia / Nomadosophy, „autorul” MARGENTO este între timp o trupă de peste 50 de poeți și artiști din toată lumea (ce s-au alăturat nucleului inițial și permanent al formației), construind împreună un poem „gigant” (căci va continua), după principiul grafurilor matematice și în spirit jam-session.

Margento - Nomadosophy

SB: Unde te regăsești mai bine, cu Beckett sau Tzara? Brâncuși sau Picasso? Massive attack sau Tricky? Mezzo sau Arte? teatru de proiect sau slam?

CT: Sigur că Beckett ne-a influențat pe toți în mod decisiv, dar eu zic că „și mai decisiv” ne-a marcat și ne-a descris, cu tot veacul nostru totodată criminal și hazliu, veac în mod paradoxal și superficial și înnoitor din temelii, Ionesco. Eu personal îl citesc pe Ionesco și ca pe un adevărat poet, are o artă unică a limbii și a ritmului. Să nu uităm, însă, că maestrul lui neegalat rămâne Caragiale.

Tzara – sigur, poate mai ales pentru meritul de a readuce poezia la puterea ei „primitivă” de ritual și performance. Efectul gestului său este, în poezie, comparabil și în esență consonant cu opera lui Eliade în istoria religiilor și mentalităților. Fără acești doi poli e foarte greu să ne imaginăm explozia artelor performative, ba chiar a culturii rock. Eliade a avut o influență covârșitoare asupra hippioțlor și rockerilor din America anilor 60-70 (Andrei Oișteanu a scris despre asta) și asupra poeților și artiștilor tineri din acea perioadă, dintre care unii au schimbat apoi fața lumii. Este astăzi imposibil, de pildă, să concepem apariția și dezvoltarea mondială a performance poetry fără activitatea lui Jerome Rothenberg, un titan care ne-a vizitat de curând țara și a lansat o carte în traducere românească, Mistici, hoți și nebuni (ca și Nomadosofia, Max Blecher). Or, Rothenberg n-ar fi fost Rothenberg – o spune și el – dacă n-ar fi fost puternic marcat, din tinerețe, în principal de două personalități: Mircea Eliade și Tristan Tzara.

Încă un amănunt, zic eu, revelator despre Tzara și despre neașteptata lui prezență și influență în cele mai surprinzătoare locuri. În poezia digitală/electronică (domeniu cu începuturi prin anii 50, dar actualmente într-o erupere și dezvoltare fără precedent), paradigma precumpănitoare (zice o autoritate în domeniu, C.T. Funkhouser, dar poate observa, de fapt, oricine se interesează atent de asta), prin operațiunile permutaționale și combinatorice, a fost și rămâne… dadaismul lui Tzara.

Oh, Brâncuși, Brâncuși cu siguranță – dintre toți cei pe care i-ai enumerat, mi-e cel mai drag; și e cel mai puternic, nu numai dintre cei pomeniți aici, ci poate dintre toți, pur și simplu; Ionesco, sigur, doar cu el am și început, și e unul dintre marii scriitori ai omenirii, dar Brâncuși este o forță cosmică, un fenomen intergalactic, o vibrație care prinde acea fracțiune de 10 la puterea -17 din prima secundă a universului depre care nu se poate afla nimic (științific) și care se întinde până la sfârșitul lumii, un dialog al creației ca întreg cu creatorul ei, ce exprimă prin câteva linii, printr-o curbă, facerea și (prin) apocalipsa, cu tot ceea ce e între ele…

Dar, deși e un gigant, (cum bine îl descria Benjamin Fondane / Benjamin Fundoianu, marele poet: „geometru al spiritului”), e și foarte discret, și prietenos, plin de dragoste și, dacă vrei, de smerenie. După cum știi, anul ăsta am locuit la Paris, am predat acolo la universitate – și mergeam adesea cu soția mea la Centre Pompidou să citim la biblioteca institutului, și am văzut, bineînțeles, și expozițiile; toți „greii”, Picasso, Dali (mai mult „Avida” de capul lui), marii artiști mai vechi și mai noi, marii fotografi etc; dar, alături de Pompidou, într-o clădire separată, e Atelierul Brâncuși; intri și te convingi că nu încăpea la un loc cu toți ceilalți, asta e, are un univers cât universul…; dar sigur că e o clădire mai mică decât Centrul Pompidou, chiar discretă, prin comparație. Mi se pare foarte semnificativă și reprezentativă situația. În plus, când ieșeam seara de la bibliotecă, vedeam pereții albi ai atelierului sclipind în întuneric, totodată un memento și un far de veghe, călăuzitor.

Spunea cineva bine la un moment dat: dacă primele decenii ale veacului trecut au fost joyceene, imediat după aceea veacul a devenit brâncușian. Și continuă, aș zice. Rar se amintește și se comentează, dar un obișnuit de-al casei la atelierul lui Brâncuși, la celebrele cine prelungite, era Ezra Pound. Degusta la fiecare petrecere/symposion mămăliga cu brânză și vinul și muzica românească, dar, mai ales, înțelepciunea artistului pe care îl considera „a sage” și un sfânt. Brâncuși este frecvent citat cu spusele sale și cu opera în Cantos, dovedindu-și un aport fundamental în conturarea poeticii marelui modernist care, de altfel, l-a pomenit adesea și în eseurile sale (lucru, din nou inexplicabil pentru mine, foarte rar comentat sau chiar știut, am cunoscut mari poeți americani contemporani care se uitau foarte mirați la mine când le „aminteam” asta). Faptul rămâne: prin intermediul lui Pound, prin mereu reînnoita relevanță a acestuia (mai nou e văzut și ca un părinte al hiperliteraturii), dar și prin alte ramificații, Brâncuși are mai departe impact nu numai asupra artelor plastice, ci și asupra poeziei, inclusiv a celei hipertext, multimedia și performative.

Că veni vorba de înțelepți, încă un cuvânt despre Ionesco (văd că nu ne lasă să scăpăm ușor de el azi și bine face, ăsta e semn bun), din care poate avem ceva de învățat despre cum ar trebui să ne raportăm la zestrea noastră culturală și spirituală – acum trei ani a apărut o excelentă carte în Franța despre el, foarte probabil la origine o teză de doctorat, semnată Marguerite Jean-Blain (am auzit că s-a tradus și în românește, de căutat așadar și în traducere). Autoarea demonstrează acolo, cu argumente solide, bazate pe analiza operei, dar și pe studierea bibliotecii personale a scriitorului, a însemnărilor acestuia și a mărturiilor de familie, că Ionesco a fost adânc interesat de mistica răsăriteană și… un intens practicant al rugăciunii inimii. Un isihast ascuns.

Și mai sunt două nume fără care n-am exista: Gellu Naum și Dumitru Stăniloae. Vorbim și despre ei data viitoare.

Așa, mă întrebi și de muzică. Poetica noatră e una inclusivă și integratoare – de tipul „și și”, „și/sau”, nu „sau-sau”. Deci – cel puțin în anumite aspecte, și Massive Attack și Tricky. Valentin Baicu știu că era, și cred că mai este, foarte interesat de Massive Attack (dar profilul lui general e mult mai complex și mai profund, școală de pian, masterat în improvizație de jazz, experiență rock în Cri Gri etc.), deși mai recent văd că se concentrează în principal pe sunete/instrumente/abordări tradiționale, „naturale”. La show-ul pe care l-am dat la Londra săptămâna trecută în cadrul conferinței mondiale E-Poetry (de poezie electronică), a cântat la pian clasic și a bătut în zen tambour, ceea ce a fost un succes răsunător. Dar am avut și ritmuri computerizate alături de ocean drum live, ghitară electrică mânuită de maestrul (meniurilor și sintetice și infinite în nuanțe) Costin Dumitrache, alternată cu tulnice folclorice etc.

Și Mezzo și Arte. De altfel, am scris și un libret de operă rock, pe muzica și după ideile artistului inegalabil care e Bogdan Bradu, „Masca lumii”, un proiect care sper sa se finalizeze cât mai curând și care sunt convins că va face o vâlvă imensă, după cum merită cu vârf și îndesat.

„7–11=3” a fost și concert, și perfomance poetry, și teatru, și action painting, și slam, și regie, și improvizație, și playlist, și jam session, și proiect colaborativ, și oaze de dezvoltări solo.

IMG_6048

SB: Chris este poetul trupei multimedia de poezie, pictură și muzică Margento, cu care a câștigat premiile Fringiest Event Award (Buxton Fringe, Anglia, 2005), Mențiunea Presei (Adelaide Fringe, Australia, 2006) și Discul de Aur (România, 2008).

Cum traversează infotainerul Chris drumul de la „Cartea de la Curtea şi alte 9 topologii” (Vinea, 2010) la entertainerul din Margento performance poetry?

CT: Infotainer, asta o să-i placă soției mele. Păi, cum ai văzut, subtitlul Cărții de la Curtea este „with English translations and a Margento jam session”. În carte, se trece treptat de la poemele mele (la rândul lor, niște concerte cu alți poeți mai vechi sau mai noi) la poeme asamblate și/sau scrise/traduse împreună cu alți poeți, majoritatea români și americani. Antonio Patraș și Felix Nicolau au remarcat amândoi, fiecare din perspectivă proprie, calitatea performativă a cărții. Despre o altă carte, lucrată de mine cu Grigore Negrescu, Hermaia, (Vinea, 2009), Stelian Țurlea a scris că e o „biserică de hârtie”. În sensul ăsta, poți spune că o carte de-a noastră e un performance pe hârtie și că o reprezentație MARGENTO e o carte de sunete și proiecții.

 

SB: Margento mai înseamnă și pictorul Grigore Negrescu, instrumentiștii Costin Dumitrache, Valentin Baicu și Maria Răducanu (voce). S-a păstrat componența? Care au fost pașii de la multimedia poetică de la Margento până la trupa Abis. Pare un„hipervortex” moldovenesc (a se citi „Iașul cultural”), care a cuprins artiști de pretutindeni.

CT: Da, s-a păstrat componența. Cu mici alternări, la voce – pe albumul doi a făcut voce Sorina Enea, ca și în turneul din Australia, iar Marina Gingirof (de la ABiS) a făcut voce la show-urile din Germania de la European Poetry Slam și apare și pe unele înregistrări (și sunt convins și încântat că va mai apărea). Vocalista noastră „de bază” rămâne, însă, Maria Răducanu, prezentă de la primul album, la „7–11=3” și până azi – vocea ei, alternată cu cea a Marinei, a fost prezentă de curând și la show-ul de la E-Poetry, din Londra.

N-aș zice că e o cale de la MARGENTO la ABiS sau invers, ci mai degrabă că sunt două proiecte care se irigă reciproc. Costin Dumitrache e om de bază, central în ambele proiecte. Marina Gingirof, cum ziceam, face uneori voce la MARGENTO. Eu am făcut de câteva ori un fel de performance poetry backing vocals pentru ABiS.

Dincolo de asta, există însă și diferențe majore. Muzical vorbind, Valentin Baicu are un cuvânt esențial în compozițiile și aranjamentele MARGENTO (alături de Costin), iar rezultatul e în consecință de cele mai multe ori radical diferit. Pe urmă, MARGENTO are pictura și proiecțiile lui Grigore Negrescu, ca și accentul pe poezie, ceea ce ne face un proiect inter-arte și multimedia, în timp ce ABiS e o trupă de muzică.

Atenție, însă, versurile sunt foarte importante și la ABiS, Marina și le scrie ea însăși și fac parte integrantă din mesaj. De fapt, și când face voce la MARGENTO, Marina vine uneori cu versuri proprii sau pe care le găsește (în culegeri folclorice, de pildă) ca interacționând în moduri neașteptate și relevante cu versurile mele, ceea ce este o dovadă și o celebrare a integrării ei în spiritul MARGENTO.

Hipervortex moldovenesc, asta sună foarte tare! Scriind despre o carte Margento, Nicolae Coande vorbea odată de „hipervortext”. Da, cuprinde artiști de pretutindeni și va continua să integreze tot mai mulți. Așa cum la Nomadosofia au contribuit peste 50 de poeți români și din lumea largă (și proiectul continuă), următoarele albume ale trupei vor include versurile și vocile unui număr tot mai mare de poeți (unii dintre ei deja înregistrați cu diverse prilejuri, alții care vor veni la un moment dat la noi la studio să recite sau ne vor trimite înregistrări), de la David Baker la Jerome Rothenberg, la Charles Wright, de la Simona Popescu și Sebastian Reichmann la Constantin Acosmei, Radu Vancu și Iulia Militaru, de la Nicolae Avram la Răzvan Țupa, la Claudiu Komartin, la Marius Surleac, la Martin Woodside, la Ilya Kaminsky, la Gene Tanta, la Ruxandra Cesereanu, la O. Nimigean, la Anca Bucur, la Camil P. Camil/Camil L.A. Camil, de la hip-hopper-ul Călin Ionescu, la slammeri ca Peter Sragher și Jan Maalin, la e-poeți ca Loss Pequeño Glazier și Amaranth Borsuk etc, etc.

Deschideri și amplificări asemănătoare vor continua să se petreacă și în muzica și pictura noastră, căci spiritul MARGENTO ne insuflă deopotrivă pe toți.

 

SB: Am simțit nevoia să aducem pe SemneBune poetica, ritmul și tropii în locurile din fața scenei din proiectele Margento și Abis, rămânând ca împreună cu ceilalți colegi MARGENTO să spuneți mai multe vineri seara (pe 28 iunie 2013), unde sunteți invitați la emisiunea lui Mihai Pahonțu, de la 22:00-00:00, la „Monsters of Rock”. Apropos, Mihai este în continuare fascinat de „7-11=3” (proiectul trupelor Margento, Einuiea și Abis – produs de „Studioul de înregistrări”), în 2008. Cine nu e?!  🙂 Publicul de pe SemneBune trebuie să afle  ce s-a întâmplat acolo (pe acoperișul Muzeului Țăranului Român) dincolo de muzică și imagini, dincolo de experimental? Este „7-11=3” un reper cultural? De ce nu se repetă?

CT: Da, abia așteptăm să vorbim cu Mihai Pahonțu și ne bucurăm de vorbele bune.

În primul rând, cea mai bună cale de a afla ce s-a întâmplat acolo este să vezi filmul „7-11=3”, care este între timp disponibil inclusiv pe internet, integral și gratuit (e pe theABISchannel).

Iată un posibil sinopsis: trei trupe (ABiS, Einuiea și MARGENTO) s-au întâlnit la 6 dimineața pe acoperișul Muzeului Țăranului într-o zi din toamna lui 2008 și au început un show care s-a terminat la 1 dimineața a doua zi. În ceea ce privește „scenografia”, Grigore Negrescu a venit cu o pânză lungă de 36 de metri și înaltă de 3 m, prinsă pe niște schele de oțel, la care a pictat aproape fără întrerupere, terminând-o odată cu terminarea concertului (într-un interval de 18 ore, așadar). Ideea, ca și alegerea locului și regia filmului care a rezultat, i-au aparținut lui Costin Dumitrache.

Formatul inițial a fost fiecare trupă face un show de câte o oră, după care mai reluăm câte ceva și, mai ales, ne „dăm drumul”; ca atare, după ce dimineața s-au făcut calupurile prestabilite, lucrurile au început să devină mult mai fluide; eu am început niște solo-uri de performance poetry care, din când în când, deveneau dialog cu procesul picturii.

Prinși cu asemenea solo-uri și dialoguri, și eu și pictorul ne trezeam uneori, de la un punct încolo, încorporați și integrându-ne „din mers” în unele piese ale celorlalte două trupe (când nu era vorba chiar de Margento). De la un punct încolo, asta devenea ori jam session, ori, pur și simplu, variante noi ale anumitor piese acum într-o componență inedită, ori teatru experimental, ori ritual.

Totul s-a filmat cu 15 camere fixe și trei mobile, iar filmul de 101 minute e rezultatul operației de selecție și montaj făcute de Costin Dumitrache din tot ce s-a filmat pe toate camerele.

(O muncă uriașă, asemănătoare cu cea făcută pentru piesa „Hora Asymptotica”, unde 6 luni de pictură de Grigore în fața unei camere fixe programate să fotografieze la intervale prestabilite au avut ca rezultat zeci de mii de imagini din care Costin a ales împreună cu pictorul pe cele pe care le-au procesat într-o animație care se derulează în euritmie cu muzica și cu recitativul de poezie – piesa e de asemenea disponibilă pe youtube.)

Eu zic că da, poate ai dreptate, „7-11=3” ar fi un reper cultural, dar asta numai publicul, criticii (adevărați) și timpul o pot spune.

Am vrea să repetăm un asemenea proiect (cred că pot să-i zic colosal), dar în altă locație, cel puțin la fel de neașteptată. Nu știm însă când, căci trăim în vremurile și în țara în care trăim, unde asemenea repere culturale, cum îl numești tu cu generozitate, sunt lăsate la nesfârșit să se autofinanțeze. E de aceea foarte posibil ca următorul proiect pe o idee similară să-l facem (ca și multe alte evenimente și participări de până acum, tot) în străinătate.

 

SB: Avem nevoie de marketing cultural pentru proiecte de nișă? Ce crezi că trebuie făcut ca piața culturală să se dezvolte sănătos și durabil?

CT: Sigur că avem nevoie. Ca de aer. Dar cine să îl facă – în niciun caz politrucii ăștia de care nu mai scăpăm de decenii, inclusiv cei care s-au „ocupat” și se „ocupă de cultură”, de arte, de literatură.

Cred că singura șansă este construirea de sisteme paralele cu cele oficiale (sună foarte trist ce zic, știu, dar realitatea însăși e foarte tristă, ce zic eu?, e catastrofală) – prin O.N.G.-uri (prin fundații sau prin asociații) care să-și dezvolte parteneriate în afară cu instituții culturale occidentale, cu fundații și fonduri de acolo (sau reprezentanți ai lor de aici) care chiar susțin ceea ce merită suținut, „pe bune”, cum se zice.

Noi avem și o fundație activă, cu același nume, MARGENTO, înființată în 2006 și condusă de soția mea, Raluca. Din proprie experiență, putem spune că am primit mult mai ușor sprijin financiar (nord-american și vest-european exclusiv) aplicând ca fundație decât dacă am fi aplicat ca artiști individuali/trupă.

Iar când (chiar, când?!) s-or drege lucrurile și la noi, se va putea oricum discuta cu instituțiile respective de pe o poziție mult mai solidă, de organizație care are deja derulate niște proiecte consistente, pe picioarele proprii și/sau prin colaborări cu occidentali.

Până atunci (și după), doar o vorbă: există o instituție care funcționează la noi, dintotdeauna – biserica, mai ales în sensul ei originar, de comunitate (inspirată) a credincioșilor, printre care se numără marii sihaștri și ierarhi. Vorba lui Evagrie Ponticul, la noi cine e teolog se roagă bine, și cine se roagă bine e teolog. Așa lucrăm.

 

Sursa fotos: Margento.

 

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2882